Un om, un scaun, o palarie
Sub palarie sta un om
sub om sta un scaun
Prezenta nu e obligatorie atâta vreme cât lasi în urma
un scaun, o palarie sau un om
Dupa tine vor veni altii
Si în final urma
scapa turma cine poate
Asta e scurta povestioara a unei palarii
a unui scaun si a unui om
Am avut “Step across the border”, filmul cu Fred Frith, tras pe cea mai proasta caseta video din lume. Am fost si sunt mandru ca la mine a fost. Nu se vedea aproape nimic, sau oricum, de fiecare data se vedea altceva, dar se auzea. Aparatul video, playerul adica, era si el foarte prost. Dar nu cel mai prost. Iar televizorul avea 8 canale, pe care le schimbam din fotoliu cu o lanseta din fibra de sticla.
Aveam pe jos un covor alb cu verde pe care ma lungeam ca o pisica. Era destul de frig, dar uitindu-ma la caseta nu puteam sa stau nemiscat. Trebuia sa rulez si sa derulez in fata si in spate. Cu mana. Telecomanda nu aveam.
“Step across the border” a fost un film in care as fi vrut sa joc pentru ca simteam ca am si eu un loc acolo. As fi fost lejer tipul care vopsea gardul. Filmul asta a fost cartea mea de capatai. Un film prost tras, pe cea mai nasoala caseta video din lume, pe care o rulam iar si iar, pina cind a inceput a se destrame ca un ciorap de lina gros.
Si pe ciorap l-am descusut si l-am facut pe rind manusi, helanca, pulover en-coeur, fular… Stiu ca nu spun nimic nou acum, va trebui sa mai asteptati.
Razboiul din Coreea sta sa inceapa. E aceeasi asteptare care se termina prost. Ca de fiecare data. Oare ce zice Chick Corea despre asta ?… ma intreb si eu asa. S-a strins prea multa frustrare si neputinta. Cum dracu sa nu poti ingenunchea bastionul comunist dupa atita vreme, asta dupa ce ai transformat brandul “Made in China” in cel mai tare brand al tau.
Mi se pare ca si ochii mi se intind de la o vreme. Razboiul e ca un party, daca vrei sa participi trebuie sa te costumezi corespunzator. E un helloween, in transcriere fonetica “hell-or-win”.
La sud de nordul comunist, se arunca spre mare peninsula Coreii de Sud. O stim destul de bine, acolo s-a jucat campionatul mondial acum citiva ani. De acolo ne vin uneori televizoarele la care ne uitam la stiri despre razboaie.
Sungha Jung e un tinar chitarist din sudul democratic. Nu are nici o treaba cu politica si asta pentru ca discursul sau e extrem de curat. E atit de perfect incit iti vine te tragi de par. Mi l-a recomandat un profesor de chitara care invata copiii scolari sa cinte. L-am intrebat de ce o face, i-am zis ca pe nimeni nu mai intereseaza chitara lui… mi-a zis sa ma uit pe tube.
Dumneavoastra credeti în reîncarnare ? Da, da, dumneavoastra domnule! Degeaba ma priviti nedumerit ? Macar o data în viata v-ati pus întrebarea asta. Stiti dimineata aia când stând în fata oglinzii v-ati întrebat daca nu e suspect ca profilul asta sa semene izbitor cu cel al lui Napoleon. Si atunci, ati simtit fiorul ala rece, în amintirea campaniei din Rusia.
Domnule, daca ati ajuns sa credeti asta, va dau azi o veste proasta. Napoleon era la rândul sau reîncarnarea altcuiva bineinteles. Care la rândul sau… asa cred.
Ei da! Si dumneavoastra doamna, va amintiti calculele pe care le-ati facut sa vedeti care este posibilitatea matematica de a fi reîncarnarea lui Marilyn Monroe? Va amintiti cum toate rezultatele va duceau spre concluzia ca nimic nu ar parea sa stea în calea acestei concluzii ?
Si câinele ala inteligent pe care l-ati avut, da, da, ala de avea ochii aia jucausi si care stia că trebuie sa mănânce atunci când se tot aprindea lumina, câinele ala de parea sa înteleaga tot ce se vorbeste în jurul lui… si se mai holba si la televizor…
Ei bine, putina liniste va rog !
Azi nu o sa va tin foarte mult. Sunt putin grabit sa vad daca as putea fi Hendrix sau Kennedy, sau din mitologia noastra mai stiu eu cine… Gogea Mitu, în care se incarnase în perioada interbelica, probabil, colosul din Rodos. Asadar, l-am descoperit pe Lennon. Nu esti nici tu domnule, nici dumneavoastra doamnelor. Lennon s-a întors în forma în care i-ar fi placut sa vina si prima data. Lennon e japonez… desi tare mi-e teama ca a facut asta tot de dragul lui Yoko.
Pe cai ca se filmeaza! Cam asta ar putea fi indemnul care ii mina in lupta pe cei de la Mumford and Sons. Atmosfera e rustica, “British Rust”-(iq), camasile sunt lungi, manecile largi, barbile nerase… Impresia e ca oamenii astia sunt deosebit de ocupati iar daca e sa cinte o fac intr-o viteza ametitoare. Asta si pentru ca au un banjo in trupa care nu s-a mai turat asa de la Bela Flack incoace…
Mumford and Sons sunt genul de trupa pe care l-ar difuza cu regularitate un post gen Etno in state, sau in regat. Bineinteles, daca asa ceva ar exista acolo. Asta pentru ca e un filon country foarte consistent, plus folk si toate celelalte care se cinta acustic. Sunetul este foarte curat si clar pina la ultimul zgomot, neintimplator. Asta e bine! Trupa se da intr-o veselie acum la radioururile britanice si americane. E si normal pentru ca fiind o trupa de o larga exprimare populara e usor de inteles si fredonat, in termini etno “e la mintea cocosului”.
Mare lor problema este ca au o titulatura foarte greu de retinut. De fiecare data cind a vrut sa recomand cuiva Mumford and Sons a trebuit sa ma uit in palma unde imi trecusem in prealabil numele lor. Poate tocmai de aceea am si postat astazi articolul asta, ca sa-mi fie mai usor pe viitor sa le zic prietenilor “Arunca si tu un ochi pe rockritic…”
In linii mari pare o trupa de fermieri care nu mai au chef sa stea la coada vacii. In regat chestiunea cu vacile oricum e sensibila de o vreme incoace… Au un singur album si milioane (!!!) de vizualizari pe tube. Discul se numeste “Sigh No More” . Dupe ce il asculti te simti bine. Mesajul principal e unul pozitiv, energic, mobilizator. Eu zic ca e una dintre trupele despre care vom auzi o gramada in anii care vor veni. E inca una dintre recomandarile mele pentru anul 2010.