Dilema si-a propus, inca de pe la inceputuri, sa stringa in jur “inteleghentia” juna cu pretentii si lecturi la zi. Daca aparea acum 150 de ani, aici ar fi scris cu siguranta si Balcescu, si Rosseti si Petofi (pentru eventualele paginile in limba maghiara). Asa insa oamenii au vrut-o un fel de Dacie Literara tunata, cu catalizator pentru poluare minima si servo pentru viraje mai sigure. Paginile ii mustesc de sfaturi si indicatii tehnice. Temele sunt incitante. Dilema e un fel de carte tehnica a zilelor noastre. Obisnuiam sa o si miros cind eram mai tinar si aveam si eu pretentii. Acum o caut mai mult on line, am rinita si nu mai simt nimic. Dar din dilema ce-mi rasare?
Tocmai pe cind ma credeam cu auditiile la zi si gata sa pornesc atacul frontal, cu atitudine si nonsalanta, citesc cronica lui Aron Biro din Dilema, la discul “You can’t teach an old dog new tricks”, a lui Seasick Steve. Aici, pe domeniul asta, nu m-am legat inca de nimeni. Lumea ma stie de om pasnic, om care isi pune scrisul si opera magma sub cliseul repetitiv al lui Hagi din ultima vreme: “Nu vreau sa intru in polemica cu nimeni!”. Dar de data asta pe cind ma pregateam sa laud, in stiul caracteristic, albumul lui Seasick vad maghiarul cum asterne pe hartie tot felul de dileme care m-au scos putin din starea in care ma confundam cu pepenii.
Articolul ii incepe cu fraza “Vremea trubadurilor a cam trecut”. Dilema mea e de ce a mai folosit cuvintul “cam”… pai la ce iti mai trebuie acoperire cind iti incepi discursul? Baga frate cu curaj daca le ai! A trecut sau nu a trecut? A fost sau nu a fost ? Problema ar fi ca Seasick facind blues are un sound prea curat, prea septic si what a fuck ?!…de ce nu suna precum bluesul lui Robert Johnson cu fasaitul de rigoare. Asta e una, si cealalta ar fi ca fiind o “o bestie capturata în salbaticie de casele de discuri”, domnul Steve a ajuns prea cosmetizat, “prea curat, prea digital, prea sofisticat”. Hai sa vedem cum sta treaba.
In primul rand Aroane cui ne adresam noi? Unde dracu se poate gasi albumul vagabondului in teritoriu? Cui sa scriem petitii pentru ca sa ajunga poporul asta la miezul scrierilor noastre? Scriem letopisete sortite pieirii daca lucrurile mai continua asa. Si acum asculta aici!
Eu zic ca Secsick e beton oricum ar suna. Clapton e septic cu soundul sau inca de acum 30 de ani si nu s-a suparat nimeni. Ba mai mult, cind a vrut sa o dea cu paraziti, pe “From the Cradle”, nu l-a mai bagat nimeni in seama. Seasick e adevarat. De ce sa ma chinuiesc eu sa dibuiesc sunetele cu urechea obosita daca un sound bun mi le-ar aduce mai aproape? Numai pentru ca inregistrarile din anii 30 de pe Mississippi sunt pline de pocnete si zgomot de fond? E adevarat ca asa s-a evanghelizat bluesul, cu sunetul asta, dar cu tot respectul pentru asta, prefer sa il pot asculta si in masina. Filmul mut a ajuns azi plin de zgomote, voci, chestii, vajaiala… Asa e filmul. Ingineria nu e o chestiune absurda atita vreme cit nu abuzeaza. Daca s-ar fi suprapus ceva bituri subliminale si ceva wavuri as fi fost primul care striga. Dar asa… asa ar fi sunat albumul asta si acum 30-40 de ani cred. E clasic chiar daca suna curat. Jack White nu a deturnat nimic. A produs exact asa cum trebuie. Nu cred ca datorita faptului ca Seasick are 70 de ani ar fi trebuit sa sune ca pe garmofon. Astia tineri nici nu s-au gandit sa sune old school, Joe Bonamassa, Shepherd, Jonny Lang. Ceea ce am simtit din prima insa, fara sa vad nimic pe tube, a fost ca asta ar putea sa fie un disc pe placul celor de la Zeppelin. E aici exact balansul ala intre rock si blues din care si-au tres si ei seva candva. Apoi l-am vazut pe John Paul Jones cu basul alaturi de Seasick. E firesc. In forma asta si cu soundul asta bluesul clasic a lui Seasick va ajunge la oameni. Un disc tras in mod traditional ar fi trecut neobservat. Asa cum s-a si intimplat in zeci de cazuri in ultima vreme. Si mie mi-au placut foarte mult discurile lui mai vechi, insa nu pot sa nu spun ca asta e cel mai bun!
Si am scris asta nu ca sa ma duelez cu Aron. Am scris-o pentru ca, povestind cu un prieten zilele trecute, si recomandandu-i albumul, el mi-a replicat… “Pai nu ai citit in Dilema?” De aici mi-a sarit mustarul. Citim ce ne zic oamenii, nu ascultam decit daca avem girul… Asta e pacat. Ma gandesc acum cum ar suna un articol despre Seasick in Libertatea. Ar fi ceva de genul… “Un boschetar ajuns superstar” sau “Povestea vagabondului milionar e adevarata!”, sau si mai bine “A cantat pe strada si acum e superstar pentru ca nu mai are loc de ai nostri!”. Da, asta e cel mai bun titlu. Mai ziceti si voi.
Aici e articolul din Dilema : http://www.dilemaveche.ro/sectiune/muzica/articol/boschetar-superstar
