Gasca de acolo chiar a ascultat multa muzica, si nu se grabeste sa catalogheze in termeni inaltatori cine site ce artist trecator cu mare priza la publicul larg. Stiu asadar ca, atunci cand imi ofera un album spre auditie, si-mi spun - la modul foarte serios - ca e grozav - nu voi avea o supriza neplacuta.

La ultima mea trecere prin casa de pe linistita si mica strada numita Ocolului - pe care mai niciodata n-o gasesc din prima incercare - m-am ales cu un disc ce arata indeajuns de bizar ca sa ma scoata din amorteala insuportabilei calduri de august a Bucurestiului. Patru personaje cu masti stranii pe fete, una din ele acoperita de o chitara, puse intr-o lumina de spectacol de teatru spuneau suficient incat sa fie acesta primul disc caruia ii rup usor nervos invelisul de plastic transparent, odata ajuns acasa.

In cateva minute sunt praf. La jumatatea primului cantec de pe Sea of Cowards, cu The Dead Weather - Blue Blood Blues - imi vine sa-mi sun prietenii ca sa le explic, surescitat, peste ce muzica grozava am dat.

Shake your hips like battleships

Pe cat de tzicnite sunt versurile (urmarea celui de mai sus este Yeah, all the white girls trip when I sing at Sunday service) pe atat de nebuna e muzica. M-a prins si nu e chip de scapare pana la finalul celor mai putin de patruzeci de minute. Nu se opreste, nu te lasa sa te odihnesti, dar nici nu poti fugi de ea. E suprinzatoare, desi The Dead Weather se folosesc de o fundatie demult asternuta: blues, rock clasic si funk; laboratorul lui Jack White transforma dement elemente ce pareau demult impietrite.

Nu exista refrene propriu-zise; se tzipa, se maraie, se ofteaza, se canta cu furie, cu nervozitate, iar duelul dintre Jack White si Alison Mosshart (atunci cand canta impreuna) e incert - nu sunt sigur daca cei doi se ucid sau se iubesc ca descreieratii.

Dar lipsa refrenelor nu inseamna ca piesele sunt lipsite de “carlige”. Nici vorba - discul e plin de astfel de capcane: franturi de versuri, cu linii melodice sucite, imi raman agatate in minte zile intregi. Restul e greu de memorat, caci batalia intre instrumente e devastatoare si neobosita: chitarile zbiara, clapele psihedelice apar, se retrag apoi fulgerator in bezna, iar tobele par batute de un maniac eliberat din lanturi.

Cireasa de pe tort vine de-abia pe final. Sea of Cowards se inchide cu cel mai straniu cantec de pe disc - Old Mary se construieste sacadat in doua minute, in cel mai naucitor si obsedant experiment de pe intreg discul.

The Dead Weather e un super-grup:

Alison Mosshart - lead vocals, rhythm guitar, percussion, keyboard
Jack White - drums, lead vocals, guitar
Dean Fertita - lead guitar, organ, piano, synthesizer, backing vocals
Jack Lawrence - bass, drums, backing vocals

Primul contact pe care il ai cu un disc e cel vizual. Te uiti pe raft, in sus si in jos, scanezi cu privirea si eventual intinzi o mina. Pretentiile intelectuale le tradeaza coperta. In cazul de fata o lucrare plastica iar in interior o fotografie cu o fata cuminte. Nimic agresiv, nimic intrigant. Asta e bariera. Daca o treci descoperi cu totul altceva. Coperta e lucioasa, aluneci pe ea, faci o copca si te scufunzi.

Avem foarte putine exemple de fete cu chitara care au razbit in muzica noastra. Aproape toate imi sunt extrem de familiare si intr-un fel le-am urmarit destinul. Pe Maria Magdalena Danaila o cunosc de mai bine de 10 ani, m-am luptat sa isi scoata discul, pe Ada Milea am intilnit-o la o intersectie, am adus-o la radio atunci cind nimeni nu o stia si am aruncat Clujul in aer. Cu Teodora Iacob am avut bucuria chiar de a lucra si de a-i scrie citeva texte si doua cintece pentru albumul de debut. Acesta e valul de unde apare si Alina Manole.

Ca si la sah, importanta este prima miscare. Iar cintecul de deschidere, “Amantele” e o concentrare a tot ce urmeaza sa asculti pe disc. E clar, interpretul trebuie sa joace un rol. In majoritatea cazurilor rolul ales e unul clasic, lipsit de o intriga ce ar putea crea ambiguitati si discutii. O fata care cinta isi joaca confortabil rolul de iubita, de femeie indragostita cu suferintele si aspiratiile ei. Alina Manole alege alt drum. Ea face pactul cu diavolul pentru a semna mai apoi tratatul de pace. Ea e amanta. Frivola. Colectionara. Rolul ei e unul de compozitie. Fiorul asta se scurge mai apoi si impregneaza cu parfum si celelalte piese…”Prietenul invizibuil”, “Sirenele”, “Asa si asa”, “Iubit de mi-ai fi fost”…

Isi pune manusile, i se potrivesc… Voila la femme fatale ! Si de aici urmeaza mizanscena. E folk pentru ca se aude ici colo chitara acustica pe care au fost compuse piesele. E mult jazz pentru ca e pian iar compozitiile o cer, e retro pentru ca albumul foto incepe sa fie rasfoit cu zgomot. Trebuie sa ai rabdare sa il asculti pina la capat. Abia atunci iti dai seama ca acea coperta nu are nici o legatura cu continutul. E un circ muzical, sunt personaje care se agita, politii grabite, topoare si cercuri, si dupa perdea… ea. Ea privind totul ca pe un film vazut a doua oara.

Sunt insa si copilarii. Metaforele sunt uneori niste conjuncturi cerute de rima. Insusi titlul discului si al piesei principale, “Luna Patrata”, mi se pare o sintagma greu de patruns. Ceva care e rotund si devine patrat e un nonsens, nu poate face o “impresie buna”. Ma gindesc aici la o minge devenita patrata, sau de ce nu la metafora populara “cap patrat”. Dar vorba cuiva… “In definitiv sunt textele mele si fac cu ele ce vreau !”. Asa e.

In concluzie discul e altceva. Alina e o alta Alina decit cele vazute deobicei la televizor. E o femeie curajoasa si poate tocmai de aceea te poate tine la distanta. Poti sa o birfesti, sa o desconsideri, sa o condamni ca babele duminica dupa slujba. Sau din contra… poate fi o figura pe care sa o stii foarte bine. De demult…

Titrata formatie Experimental Q si-a incetat activitatea in 1977, fara sa apuce sa imprime vreun album.

In august 2010 membrii grupului s-au reintalnit, pentru a imprima primul disc din cariera lor.

“Supravietuitorii” Valentin Farcas, Nicolae Bucaciuc si Eugen Tunaru l-au cooptat alaturi de ei pe un alt absolvent de conservator - tanarul - Dominic csergo.

BestMusic.ro a surprins una din repetitiile trupei, inainte de concertul de vineri 13 august si a aflat ca membrii grupului s-au regasit cu ajutorul internetului si ca au la dispozitie doar zece zile pentru a face un album.

Ma uit la textul asta si parca nu l-as fi scris eu.

Asta pentru ca pare ca nimic nu imi mai e pe plac. Muzica mai ascult doar pentru ca m-am impresurat de ea. O cresc pe linga casa ca pe gaina. Telefonul imi suna a Johnny Cash. De fapt fiecare aparat cinta in felul lui in jur. Si pe limba lui va pieri. Un CD Player refuza de ieri sa mai porneasca. Are deja 10 ani si mi-e cumva sa-i stabilesc data si ora decesului. Mp3-ul e mai tinar. Genetic am inteles ca e proiectat sa traiasca mai mult.

Intr-o noapte am repetat aceeasi piesa in gind pina s-a facut iar noapte. Sunt prizonier asta e clar.

Si in criza asta de idei ma intorc iarasi la Buckethead. Omul asta nu are problemele mele. In ultimii 2 ani a scos 5 discuri. Nu pare impresurat. Galeata ii sta inca bine pe cap, teasta nu-l deranjeaza. Imi este intotdeauna pe plac. Uneori se inconjoara de statui si pare o fantoma intr-un muzeu. Un muzeu cu picturi de Hendrix sau Cream. Pe care poti sa le privesti doar in penumbra, fara sa le atingi.

Asculati-l cu atentie ! Baiatul asta e un as, cuvint care vine evident de la kickass.

Desenele animate m-au facut ca in anii 80 sa obtin cele mai bune rezultate la sprintul pe distanta scurta. Am fost recordmen mondial in proba de 5 metri jumate, distanta dintre bucatarie si sufragerie. Semnalul emisiunii televizate de sambata mi-a dat posibilitatea sa imi bat recordurile personale si la triplusalt si mai apoi si la saritura de pe loc. Totul nu tinea mai mult de 5 minute, si urmau alte 7 zile de asteptare. Asa i-am cunoscut pe Tom si Jerry, pe Donald si mai ales pe Oblio despre care am vorbit in emisiune.

Dupa 89 totul s-a schimbat. Acum avem 4-5 canale desenate, recordurile sunt imposibil de batut pentru ca nu mai exista competitori…

Stau acum si imi vine sa organizez un campionat de oldboys. Ceva de genul Cartoon Runners. Si pina incep inscrierile va invit sa ascultati si sa va inchipuiti.

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Am visat sa patrund dincolo de usile ferecate. Faptul ca in spatele vreunui zid sau in spatele vreunei cortine se afla ceva, nu m-a lasat niciodata indiferent. Aici si imaginatia isi joaca rolul sau atit de bine. M-am gindit multa vreme ce poate ascunde o arhiva a unui radio batrin. Cite lucruri si cite inregistrari pe care nu le-a mai auzit nimeni niciodata stau cuminti acolo asteptindu-si fiecare jocul destinului. BBC-ul a facut avere in ultimii ani scotind la lumina sesiuni de inregistrari cu formatiile anilor 60 sau 70, fragmente de interviuri cu oameni care au fost si nu mai sunt…

Am fost luat prin surprindere la inceputul de martie, atunci cind, mi s-a spus ca ar trebui sa fac o emisiune aniversara despre Radio Cluj. Institutia implinea 56 de ani si acest lucru trebuia marcat si in emisiunea mea de seara. Aproape instantaneu m-am gindit la arhiva acestui radio. Stiam ca acolo voi gasi lucruri cu si despre oamenii pe care ii stiam atit de bine, sau despre care macar auzisem sau citisem pe ici colo.

Si am deschis usa ferecata. Rafturile miros interesant. Nu miroase ca o biblioteca, e altceva, un miros parfumat de carton, praf si o esenta necunoscuta… Ma urc pe rafturi pina sus la tavan. Caut. Fiecare cintec e o banda. Fiecare banda e inchisa intr-o cutie ingalbenita de carton. Gasesc primele inregistrari cu Celelalte Cuvinte. Stiu ca benzile astea, asa crude aveau sa devina prima fata a unui disc de vinil. Gasesc Experimental Qvartet si Qvintet, o trupa pe care nu am auzit-o niciodata dar despre care mi se povestisera atitea. Cica acolo cinta un chitarst pe nume Vali Farcas, care aducea in vreme cu McLaughlin. Dau de benzi cu Adriana Ausch, Marcela Safiuca, Adrian Ivanitchi, Catalin Condurache si Mircea Florian. Ba gasesc si inregistrari cu formatia Telegraf din Turda ce avea sa devina mai tirziu un nume mult mai popular, Compact. Gasesc Ora Locala, Clepsidra, Kappa si o multime de inregistrari cu Rodion GA…

Am transpus totul in sistem digital. Pentru o clipa mi-am dat seama ca am distrus toata vraja aproape mistica a locului. Acele cintece cu greutate, si la propriu si la figurat, deveneau brusc banale mp3-uri.

Dar la urma urmei asta era singura lor sansa. Asta era urmatorul pas in jocul destinului de care povesteam. Am facut emisiunea cu bucurie si poate chiar piosenie… deschisesem doar o usa ferecata.

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Ar fi foarte multe de spus despre Festivalul International de Blues de la Sighisoara… am preferat de data asta sa atasez un reportaj radio cu muzici, sunete, interviuri si ambianta…
Da, si aceasta poza cu Eric Sardinas, facuta pe strada mea, cindva tirziu, mult dupa miezul noptii…

Auditie placuta !

Asculta mai multe audio Muzica

Gindul asta nu-l realizez decit foarte rar. Independent nu ajung sa traiesc astfel de stari. Ci ajutat de ceva… ma simt neputincios astfel sa imi mai dau seama singur ceea ce imi place si ce nu. Ceea ce as vrea si vreau si ceea ce nu. Si nu vreau.

Exista proiectii imaginare care ma ajuta sa visez cu ochii deschisi, insertii de stari care fac acceptabil filmul in care traiesc. Macar pentru o scurta vreme. Exista o lumina care trece arareori atit de repede pe linga mine, incit ma bucur daca stiu ca altcineva a reusit sa o prinda.

Ma bucur zilele acestea de ultimul album al lui Peter Gabriel. Si pornirea mea e sa scriu despre asta. Dar ma simt inutil daca as face-o. Cum sa scrii despre profeti ? Ei sunt acolo doar ca sa ne faca sa intelegem. In schimb, as putea sa scriu despre discipoli. Sunt mai umani, oameni in carne si oase care imi seamana.

Pe pagina de net a companiei lui Gabriel, Real World Records, apar apostolii. Unul dintre ei se numeste Charlie Winston. Poarta haine pe care eu nu le am, o palarie pe care nu cred ca as ajuge sa o port vreodata. Un zimbet pe care nu l-am avut demult. Nici nu mi-l amintesc prea bine. Poate ca nu l-am avut niciodata.

E un film acolo cu toate aceste lucruri impreuna. Si un zimbet de fata, si o bicicleta, si un asfintit…

In muzica e probabil singurul loc unde lucrurile minore au o importanta majora. Minorul e pentru melancolie, apasare si poate chiar depresie, iar majorul defileaza spre frenezie si optimism. Foarte putini dintre cei care apar in ultima vreme au macar o vaga idee despre ce spun eu aici. Asta petru ca totul trece prin computer si se muta cu mouseul acolo unde convine. Muzica e un fel de croitorie mai degraba, tai de aici si lipesti dincolo, iei de la altul si-ti fac propriul costum.

Era insa o vreme in care nu existau astfel de lucruri. Nimeni nu-si putea macar inchipui ca e necesar si altceva in afara de bucuria de cinta. Existau atunci sali de repetitii. Acum lumea intra direct in studio. Existau incaperile alea mici si neaerisite in care puteai sa dai tare boxele. Praful era imediat deranjat si se ridica inevitabil catre nari. Lumina era slaba, poate un bec sau doua. Pe coridor afara un neon chior…

Mi-am amintit intr-una din serile trecute de Jan Akkerman. Unul dintre discurile sale de chitara il consider obligatoriu petru orice aspirant. Se numeste “Passion” si multe nu veti afla despre el pentru ca nu e un disc de citit ci de ascultat. E vorba de puritate in stare maxima, paroxistica.

Am cautat pe net sa vad imagini, filmari si…cind colo dau de o inregistrare antica din perioada Focus. Am ramas perplex, cita vitalitate si cita bucurie puteau sa aiba acesti muziceni in epoca de aur a rockului. Hocus Pocus e probabil una dintre cele mai reprezentative teme ale rockului planetar. Pe album piesa suna impecabil, insa filmarea de care am dat imi arata oameni vii.

Astia chiar respira si rid, si se privesc unul pe altul atunci cind o fac… e bucurie, frenetica, asa cum se cinta in anii 70.

Am ajuns sa cred tot mai tare ca muzicienii de azi sunt mai degraba niste stafii, niste mumii, iar muzica ar trebui sa fie o scamatorie de gen hocus-pocus.

… poate doar refrenul cu “Celito Lindo” din cine stie ce film difuzat cu ani in urma.

Mexicul e acolo pe harta, in umbra unchiului Sam. Aparent mai respira desi uneori isi asuma aroganta de a le da totusi cite o lectie vecinilor. o lectie in plan fotbalistic.

Doi muzicieni necunoscuti ai unei obscure trupa de trash isi lasa in urma si frustrarile si tara, si se adapostesc o vreme in pasnicul si umedul Dublin. Asa ar putea incepe istoria romantata a lui Rodrigo Sancez si a minunatei Gabriela Quitero, fara sombrero, intr-o tara fara cactusi si spini, unde pun bazele unui duo incediar de chitari. Acum in zilele noastre. Fara amplificarile si efectele de care avusesera parte, doar cu lemnul chitarii. Atit…

Momentul e prielnic pentru astfel de chestiuni exotice. Europa il primise deja cu bratele deschise pe Jose Gonzales, chitaristul suedez cu radacini argentiniene, asa ca Rodrigo y Gabriela au urmat imediat pe lista de adoptie. Iubitori de flamenco, de Django, de Zeppelin sau chiar de Metallica, aici e locul unde obsesiile voastre primesc culoarea vie, verde la care ati visat atit.

Discurile acestor transfugi au si prelucrari din rockul clasic si melodii arse de soare. Intrebati care sunt influentele lor majore  au spus foarte serios Megadeth, Slayer, Testament sau Overkill. Daca ar fi sa asculti doar replica asta nu stiu la ce ai putea sa te astepti. Norocul e ca, in momentul in care cinta, le vezi transfigurate si chipurile si mainile.  Am ales pentru exemplificare aici o piesa intitulata Tamacun. Si mi-am amintit ca am avut si noi Tanacu’ nostru de care s-a ales inevitabil prafu’.