Ar fi foarte multe de spus despre Festivalul International de Blues de la Sighisoara… am preferat de data asta sa atasez un reportaj radio cu muzici, sunete, interviuri si ambianta…
Da, si aceasta poza cu Eric Sardinas, facuta pe strada mea, cindva tirziu, mult dupa miezul noptii…

Auditie placuta !

Asculta mai multe audio Muzica

Gindul asta nu-l realizez decit foarte rar. Independent nu ajung sa traiesc astfel de stari. Ci ajutat de ceva… ma simt neputincios astfel sa imi mai dau seama singur ceea ce imi place si ce nu. Ceea ce as vrea si vreau si ceea ce nu. Si nu vreau.

Exista proiectii imaginare care ma ajuta sa visez cu ochii deschisi, insertii de stari care fac acceptabil filmul in care traiesc. Macar pentru o scurta vreme. Exista o lumina care trece arareori atit de repede pe linga mine, incit ma bucur daca stiu ca altcineva a reusit sa o prinda.

Ma bucur zilele acestea de ultimul album al lui Peter Gabriel. Si pornirea mea e sa scriu despre asta. Dar ma simt inutil daca as face-o. Cum sa scrii despre profeti ? Ei sunt acolo doar ca sa ne faca sa intelegem. In schimb, as putea sa scriu despre discipoli. Sunt mai umani, oameni in carne si oase care imi seamana.

Pe pagina de net a companiei lui Gabriel, Real World Records, apar apostolii. Unul dintre ei se numeste Charlie Winston. Poarta haine pe care eu nu le am, o palarie pe care nu cred ca as ajuge sa o port vreodata. Un zimbet pe care nu l-am avut demult. Nici nu mi-l amintesc prea bine. Poate ca nu l-am avut niciodata.

E un film acolo cu toate aceste lucruri impreuna. Si un zimbet de fata, si o bicicleta, si un asfintit…

In muzica e probabil singurul loc unde lucrurile minore au o importanta majora. Minorul e pentru melancolie, apasare si poate chiar depresie, iar majorul defileaza spre frenezie si optimism. Foarte putini dintre cei care apar in ultima vreme au macar o vaga idee despre ce spun eu aici. Asta petru ca totul trece prin computer si se muta cu mouseul acolo unde convine. Muzica e un fel de croitorie mai degraba, tai de aici si lipesti dincolo, iei de la altul si-ti fac propriul costum.

Era insa o vreme in care nu existau astfel de lucruri. Nimeni nu-si putea macar inchipui ca e necesar si altceva in afara de bucuria de cinta. Existau atunci sali de repetitii. Acum lumea intra direct in studio. Existau incaperile alea mici si neaerisite in care puteai sa dai tare boxele. Praful era imediat deranjat si se ridica inevitabil catre nari. Lumina era slaba, poate un bec sau doua. Pe coridor afara un neon chior…

Mi-am amintit intr-una din serile trecute de Jan Akkerman. Unul dintre discurile sale de chitara il consider obligatoriu petru orice aspirant. Se numeste “Passion” si multe nu veti afla despre el pentru ca nu e un disc de citit ci de ascultat. E vorba de puritate in stare maxima, paroxistica.

Am cautat pe net sa vad imagini, filmari si…cind colo dau de o inregistrare antica din perioada Focus. Am ramas perplex, cita vitalitate si cita bucurie puteau sa aiba acesti muziceni in epoca de aur a rockului. Hocus Pocus e probabil una dintre cele mai reprezentative teme ale rockului planetar. Pe album piesa suna impecabil, insa filmarea de care am dat imi arata oameni vii.

Astia chiar respira si rid, si se privesc unul pe altul atunci cind o fac… e bucurie, frenetica, asa cum se cinta in anii 70.

Am ajuns sa cred tot mai tare ca muzicienii de azi sunt mai degraba niste stafii, niste mumii, iar muzica ar trebui sa fie o scamatorie de gen hocus-pocus.

… poate doar refrenul cu “Celito Lindo” din cine stie ce film difuzat cu ani in urma.

Mexicul e acolo pe harta, in umbra unchiului Sam. Aparent mai respira desi uneori isi asuma aroganta de a le da totusi cite o lectie vecinilor. o lectie in plan fotbalistic.

Doi muzicieni necunoscuti ai unei obscure trupa de trash isi lasa in urma si frustrarile si tara, si se adapostesc o vreme in pasnicul si umedul Dublin. Asa ar putea incepe istoria romantata a lui Rodrigo Sancez si a minunatei Gabriela Quitero, fara sombrero, intr-o tara fara cactusi si spini, unde pun bazele unui duo incediar de chitari. Acum in zilele noastre. Fara amplificarile si efectele de care avusesera parte, doar cu lemnul chitarii. Atit…

Momentul e prielnic pentru astfel de chestiuni exotice. Europa il primise deja cu bratele deschise pe Jose Gonzales, chitaristul suedez cu radacini argentiniene, asa ca Rodrigo y Gabriela au urmat imediat pe lista de adoptie. Iubitori de flamenco, de Django, de Zeppelin sau chiar de Metallica, aici e locul unde obsesiile voastre primesc culoarea vie, verde la care ati visat atit.

Discurile acestor transfugi au si prelucrari din rockul clasic si melodii arse de soare. Intrebati care sunt influentele lor majore  au spus foarte serios Megadeth, Slayer, Testament sau Overkill. Daca ar fi sa asculti doar replica asta nu stiu la ce ai putea sa te astepti. Norocul e ca, in momentul in care cinta, le vezi transfigurate si chipurile si mainile.  Am ales pentru exemplificare aici o piesa intitulata Tamacun. Si mi-am amintit ca am avut si noi Tanacu’ nostru de care s-a ales inevitabil prafu’.

Ca sa ajung la peretii impanziti cu liste tiparite la masina de scris trebuia sa ma aplec putin la intrare, daca nu doream sa dau cu capul in pragul de sus al usii. Studiam apoi linistit siruri de nume de artisti, albume si piese; dupa ce ma hotaram, scoteam din buzunar o caseta audio sigilata (cred ca azi ii corespunde un CD Blank), ii desfaceam cu grija ambalajul si o dadeam vanzatorului. In cateva zile o luam inapoi inregistrata; avea si tracklist, scris de mana, cu pixul, si-mi placea la nebunie cum stia tipu’ de la studio sa puna pe foaie, intr-o ordine impecabila, cantecele de pe albumul Genesis din 1983. Ah, caseta aceea era un lux – BASF-ul rosu de 90 de minute avea – pe fata B, albumul Pet Shop Boys – Actually!

In general caseta de 60 de minute dadea batai de cap – ce sa pui completare la un album de… 45 de minute? Cred ca sunteti de acord cu mine ca Sandra merge de minute in coada albumului Silent Circle – No.1!

Ah, ce bafta avusesem – intra la fix si piesa Loreen… Imi placea la studioul de pe Eroilor – erau profi: daca cumva pe prima parte a casetei nu intra integral ultima melodie, pe fata B o gaseai de la inceput, cap-coada!

Sau, daca se intampla sa ramana loc pe banda ne-inregistrat, spatiul era umplut cu un cantec – doua, potrivite cu restul “materialului.”

Cam asta se intampla acum vreo 25 de ani in ceea ce astazi se cheama “studio de inregistrari.” Muzica se vindea “la negru”, nici nu se gasea altfel, decat la amicii de “afara.” Iar lucrurile nu se opreau aici: Bogdan avea, de la rudele din Israel, trei (trei!!!) casetofoane: toate trei erau stereo, JVC, toate aveau si buton de REC, stiau sa citeasca corespunzator casete “chrom”; una din sculele astea avea inclusiv doua siruri de led-uri colorate, ce indicau nivelul inregistrarii. El isi tragea de la mine, eu imi trageam de la Horatiu, Dani isi copiase de la mine The Wall-ul lui Pink Floyd si asa mai departe…

Socul a venit prin studentul carliontat cu ochi albastri si degete galbene de la tigarile Carpati fara. Sorin mi-a adus ceea ce, cred, a fost intaiul meu album original: Black Sabbath – Paranoid.

Dar ce se intimpla in celelalte cazuri ? Probabil nimic sau … dracu’ stie, iese ceva ca o lovitura de maciuca, ceva tare ca piatra, un fel monolitic de a ataca urechile. Astea sunt cazurile care merita studiate aici. Muzica e un test pentru fiecare dintre noi fie el ascultator sau muzician, iar acestui test nu ne putem sustrage in nici un fel. Asadar…

…cu doua decenii in urma inregistram de la radio, pe casete coreene,  toate albumele celor de la Led Zeppelin. Se auzea intr-un mod in care nu am mai descoperit aceeasi muzica ani mai apoi transpusa pe CD-uri. Casetele se mai si mototoleau pe alocuri, asa ca sunt fragmente intregi pe care le-am retinut asa… si dincolo de toate astea am ramas cu un respect enorm pentru fiecare membru al trupei. Am toate albumele Plant, tot ce a facut Page… si foarte mult din ceea ce a facut John Paul Jones, basistul dirijabilului … parea de la inceput cel mai enigmatic dintre toti. Retras si introvertit in showul de la Madison Square din anii 70 si mai apoi ascuns de cele mai multe ori in spatele coloanelor muzicale din filme. John Paul Jones revine in anii 90 invitat fiind de casa de discuri a celor de la Crimson sa-si inregistreze propriile idei muzicale. Si surpriza, … e cel mai rock dintre cei 3 zeppelini, ba chiar heavy frate…

O trupa cu Paul Jones e o dinamita sigura, asa ca atunci cind cineva mi-a spus ca au aparut “Then Crooked Vultures” cu legendar alaturi de Dave Grohl la tobe si Josh Homme la chitara mi-am zis ca asta nu poate fi decit o fabulatie. Gasca pare o utopie. Si totusi… am dat fuga la furnizor, am ascultat albumul si m-am bucurat. E din categoria aia mica de care ziceam la inceput. Nu e prea usor de digerat de rockerii care multumesc cu formulele prestabilite. E genul care nu face compromisuri nici in privinta soundului care e atit de consistent si plin in cit nu mai lasa nici o urma de fisura. E pentru rockarii batrini dar si pentru cei care se pregatesc sa fie batrini. Asa ca ia discul si vezi pe unde esti… daca nu-ti place poti sa bei in continuare linistit cola cu energizant.

Realitatea depaseste orice forma de imaginatie. Cu fiecare minut se poate trece lejer spre o alta forma de convietuire. Lucrurile se intimpla subtil, fara insinuari si fara simtire. Ne trezim atit de strins legati de rezerva de energie a telefonului mobil sau a aparatelor din jur incit azi o baterie goala e mai inspaimintatoare decit orice forma de gripa. Lipsa conexiunii e cel mai teribil cosmar.

Am urcat ieri una dintre strazile in panta ale orasului. Absolut fiecare om intilnit vorbea la telefonul mobil. Pe trotuarul drept, mult mai populat decit cel sting, stateau oameni cu mana la ureche. Pe celalalt …poate doar urechea era cealalata. Masinile coborau grabite ducind cu ele oameni vorbind la telefon. Carcasa aia pe patru roti era acum mai degraba o cabina telefonica ambulanta. Pe oamenii pe care ii intilnesti vorbind la telefon pe strada nu-i poti interpela in nici un fel. Desi ai putea sa le oferi o convorbire mai apropiata, desi comunicare ar putea implica acum si ochii, nimic nu pare astfel rentabil, nimeni nu te baga in seama.

Mai uit acum in jurul meu si vad toate aceste scule electronice dependente una de cealalta, traind in comuniune doar datorita conexiunii. Lipsa conexiunii te scoate pe tusa.

La nivel mic, strict privind imprejurul vietii mele, totul poate parea o intimplare.

In fine totul se multiplica, la un nivel planetar, rotund. Am primit zilele trecute o invitatie de a urmari un clip realizat de un adolescent american pe care nu-l cunosc. M-am uitat si am trait cu surprindere cele 4-5 minute de muzica. De ce ? Poate pentru ca primeam un raspuns la intrebarile mele legate de ideea de conexiune. Muzicienii, strinsi intr-un grup ad-hoc, nu s-au vazut si nici nu se vor vedea vreodata, si cu toate astea coabiteaza armonios vreme de citeva minute. Stiam ca pina nu demult muzica inseamna apropiere, contact vizual, senzitiv si poate si olfactiv intre oameni. Oamenii cinta de atitea secole stind alaturi in citiva metri patrati. Lucrul asta se schimba. Pentru ca intre timp conexiunea ii arunca, ca intr-o explozie nucleara, foarte  departe unul de celalalt. Comuniunea ramine ca si principiu, restul fiind un simplu transfer de date cred.

Mihai Margineanu, Interviu, Noiembrie 2009

M-am lasat pe tinjeala… Asta pentru ca oricum lupt singur pe frontul asta. Dar mi-am lasat urechile larg deschise catre lucrurile noi care au aparut in ultima vreme. Si unul dintre cele mai controversate discuri se numeste de-a dreptul “Scream”.

De Chris Cornell rideau in fiecare seara, acum mai bine de 15 ani, Beavis si Butthead, spunind mereu “…uite-l pe tipul ala care seamana cu Jesus…”. Si dincolo de orice ironie omul asta e una dintre cele mai bune voci ale rockului de la revolutie incoace. Lucru care nu a trecut neobservat din moment ce in “The School of Rock” profesorul le preda elevilor le tabla lectia despre Soundgarden si Audioslave.

Si pentru ca lucrurile bune devin plictisitoare, Chriss Cornell a lasat deoparte ideea de trupa si s-a apucat sa-si dea cu crema hidratanta pe fata pentru a arata bine si in formula solo. Primul sau disc, aparut acum 10 ani, a fost intradevar o revelatie. “Euphoria Morning” era genul de album care iti mai oferea o particica crocanta la fiecare auditie, fiind inregistrat imediat dupa ce Cornell terminase munca de mixaj si masterizare pentru albumul postum al lui Jeff Buckley. Omul fusese atit de patruns de spiritul celui disparut incit , asemeni lui Buckley, si-a permis sa inregistreze o varianta a unui cintec si in limba franceza.

Citeam zilele trecute un interviu intr-o revista americana. “Lumea nu e pregatita inca sa inteleaga noul meu disc si drumul pe care am luat-o” spunea Cornell. Si asta pentru ca tot ce am fi putut crede pornind din istorie si ajungind pina la coperta discului nu mai functiona o data cu derularea cintecelor de pe “Scream”. Soundul e afectat profund. E ca si cum o boala necrutatoare, ebola sa zicem, intra intr-un organism sanatos si in citeva clipe il transforma complet. Cornell s-a gindit sa fie produs de unul dintre “greii” rappului negru si ai hip hopului american…Timberland. De baiatul asta auzisem pentru ca la fostul meu job aproape toata lumea se jelea de dimineata pina seara ascultind un slow lacrimogen.

Adio chitari deci, adio efecte, intra in scena loopurile si ritmurile sintetice. In clipa de fata muzica ar putea fi asemanata cel mai bine cu alimentatia. Intra in organism purtind cu ea o gramada de E-uri. Caci toate artificiile de azi nu sunt altceva decit conservanti , inalbitori de creier cu tendinte mutante. Muzica e plina de operatii estetice. Intrebarea e daca ascultatorul se schilodeste astfel in vreun fel …

Aproape toata lumea care il iubeste pe Cornell nu e de acord cu ce s-a intimplat. Mai marii sau micii ginditori pun la indoiala tot si depling in cor un produs care parea sa nu aiba termen de expirare. Am ascultat albumul cu mare atentie… il rulez in masina cu mare placere. Pe mine personal nu ma deranjeaza foarte tare. Ba chiar il gasesc interesant si plin de rasturnari de situatie neasteptate. Nu e rock neaparat, e ceva foarte amestecat si ritmat, insa nu de aruncat imediat la gunoi. Pe de alta parte nici nu cred ca m-a luat pe nepregatite. Pur si simplu e ca si cum Chris Cornell, batrinul rocker, ar flirta cu o pustoaica fara inhibitii si fara trecut.

Spre exemplificare am gasit o varianta remixata a piesei “Long Gone” unde distorsurile se aud destul de bine. Asta e cel mai mare paradox in momentul acum cred eu, sa ajunga un remix sa transforme cintecul din ce o fi fost el intr-o piesa rock. Lumea s-a intors pe dos.

Impreuna cu Tommy Ledniczky am discutat multa vreme despre cum am face un videoclip al unei piese pe care, cu ceva vreme in urma, o incredintasem Teodorei Iacob pentru albumul sau de debut. Cintecul l-am scris  in 92, atunci cind proaspat student fiind in ale teatrului un coleg de-al meu, regizor, Radu Tempea m-a rugat sa-i scriu citeva bucati sonore pentru debutul sau la Nationalul clujean cu piesa “Ingrijitorul” de Harold Pinter. Totul era calm in piesa asta, pentru ca treptat sa devina atroce iar zorii sa linisteasca intregul. Pentru finalul dramatic am compus atunci “Early Morning” si simteam ca e o chestiune rotunda si bine faucuta. Insa spectatorii nu lasau ragaz acestui cintec sa se reverse integral si ropoteau asurzitor in aplauze. Cintecul a stat multa vreme in mintea mea pina intr-o vara cind i l-am incredintat Teodorei. Am simtit ca ea ar putea desavirsi cel mai bine destinul lui.

La aproape un an de la lansarea albumului de debut al Teodorei, impreuna cu Tommy Lednickzy am gindit clipul. Ideea e simpla. Sunt flashuri cu oameni care dorm. Nu am mai vazut clipuri in care toate personajele sa stea cuminti cu ochii inchisi. Am facut eu clipul. Dimineata e egala pentru fiecare dintre noi. In fata luminii suntem goi si vulnerabili. Asa ca imaginea aceluias pat pe care il veti vedea in clip e in fond imaginea patului universal care ne poarta catre dimineata si lumina. In rest nu ar mai fi nimic de spus… o sa avem parte si maine de o dimineata cel putin la fel de frumoasa. Poate ca vom stii ce sa facem cu ea !

Exista o forma a rockului care ar trebui sa fie pusa oricind in fata oricarei expresii underground, si anume rockul slav, si in particular cel rus. Am trait foarte intents blocada comunista a anilor 80 prin zidurile careia strapungeau greu sunete de o alta factura decit cea inoculata. Existau frecvente de radio bruiate intens unde mai puteai auzi un cintec ca printr-un efect de elipsa. Sunetul ba disparea, ba reaparea foarte intens citeva secunde. Asa se face ca din piese celebre ajunsesem sa retin foarte bine tot felul de fragmente disparate in timp ce intregul imi era o necunoscuta.

Si avind rude in partea sovietica a Moldovei se facu ca de citeva ori eu si fratele meu am trecut Prutul cu misiunea clara de a pune mina pe cit mai multe discuri de 33 de turatii. In Rusia, poate si datorita lui Gorbaciov, existau la sfirsitul anilor 80 o gramada de discuri cu rockul clasic european, Doors, Beatles sau Stones. Si evident si o varietate de rockuri slave sau bulgaresti. Asa am descoperit “Ciornai Cofie” sau daca vrei “Black Coffee”, cea mai rock chestiune care fusese imprimata la vremea aceea.

“Ciornai “  e genul acela de trupa pe care fiecare tara comunista o avea totusi. Erau un fel de Iris, ceva mai viguros, cu chitari Fender Stratocaster si boxe Marshall, ca la marii meseriasi. Ne-a placut tare mult discul lor. Ii zicea “Pasi deasupra pragului” si desi scris in chirilice devenise subiect de descifrare permanenta.

Prima chestiune care face o astfel de formatie diferita de cele europene e desigur limbajul verbal si sonoritatea limbii. Rusa are rock si greutatea de la bun inceput. E departe a fi dulce ca mierea. Are colturi si asperitati si face concurenta imediat chitarelor distorsionate. E un fel de rock la puterea a doua… Ascultind ajungi sa te intrebi oare cum ar fi sunat in rusa trupe ca Black Sabbath sau Sex Pistols…

Zilele trecute am primit un mail de la fratele meu care ma invita la o cafea. Deschizind ambalajul am dat de citeva filmari istorice sa le zicem cu aceasta trupa ruseasca. Cafeaua a fost primita !