Se facea ca invirteam volanul unei masini albastre intr-un labirint de drumuri asfaltate. Departe de orice lucru familiar. Incercam sa ajungem undeva, fara sa stim nici de ce si nici cind. Si de fiecare data, drumul  se curba incet, ca lumina in asfintit, si intra ca faina prin ciur, absorbit de tunel. Tunelul era lung. Aveam timp lejer sa ascultam 3-4 piese… Ieseam mai apoi la lumina cu speranta ca fiecare intoarcere avea sa ne faca mai puternici si mai destepti. Insa nu se intimpla asta. Drumul serpuia, zvircolea asfaltul ca un sarpe, si de pe spatele lui ne trezeam iarasi in tunelul fara fund. Si lucrurile au continuat asa pina cind masina nu a mai fost albastra. Se insera iar griurile si negrul ieseau la lumina.

Nu am crezut ca pot fi victima labirintului. Nu am crezut ca ma voi izbi vreodata de peretii lui fara de scapare. Si cu toate astea mi-a trebuit un an intreg sa scurg invatatura. Si sa o pun deoparte.

Am ales azi spre ascultare o piesa pe care am descoperit-o in acele zile. Imediat dupa tainicul virtej. Un tip cintind la pian. Il stiam bine dupa ce i-am studiat primele 2 discuri. Peter Cincotti se vrea un Sinatra contemporan. Cu marginile de la gulerul camasii extrem de albe, un compozitor suficient de interesant ca sa capteze si atentia pretentiosilor si pe cea a plebeilor. Ultimul lui disc e aproape erotic. E pentru cei care ar minca oricind sa zicem tiramisu pe capota masinii, undeva deasupra orasului.

PS. Ii salut si cu aceasta ocazie pe Manu si pe Vali , martotii experientei tunelare. Sa ne fie de folos !

Ce dracu sa faci cind e atit de frig. In sensul in care chiar nu era cazul ca Polul Nord sa se mute in oras atit de devreme . Pai e foarte important sa vezi ce muzica duci catre timpane. Eu imi tot incarc playerul mobil cu chestiuni ceva mai rapide decit in mod obisnuit, asta pentru ca sper sa ajung sa ma simt ca un motor turat, cald si performant. Asta fac in mod obisnuit. Si cind nu fac asta tradez viteza, rifurile si tensiunea cu muzica Annei Ternheim. Caci uite asa, pe frigul asta, s-a ivit femeia asta nordica in viata mea si nu am lasat-o sa treaca fara sa-i dau atentie. Asa ca am pus mina discurile ei cele mai importante. De fapt nici nu are multe. Fata e inca fata, deci tinara.

Anna Ternheim aparea in 2004 cu un disc intitulat “Somebody Outside”, aparitie incununata cu premii.Fata cinta in engleza si uite asa a reusit sa circule mai usor dincolo de granitele Suediei. Ca sa fiu sincer, am ascultat mult mai atent ultimul sau album, “Halfway to Fivepoints”. Orchestratii simfonice, chestiuni bine coapte si asezate pe platou, compozitii jucause. Ce asteptari am putea avea astazi de la un album de indie-folk sa zicem ? In mare parte aici lucrurile au cam fost incercate si probate. Ramine doar ce simti efectiv pe propria piele.

Anna Terheim mi-a amintit , intr-o clipa de neatentie, de Fiona Apple, o alta tipa pe care o ascultam in urma cu 10 ani si care mi se parea incredibila. Asa si este semn ca nu a mai bagat-o nimeni in seama de atunci. Dar nu-i nimic. Sa revenim la Anna. Blonda evident, suficient de interesanta ca sa iti faci tot felul de scenarii in minte… are un fel de vocatie de sora medicala. Ii asculti muzica si te simti ocrotit fara sa-ti dai seama. Te simti invelit cind picioarele iti ies de sub plapuma, leganat in starile febrile cind… aici mintea o ia razna.

Are si un clip fain. Intelectual si exclusiv pentru cunoscatori, cu aluzii la Magritte. Desantate, pe fata… E un clip pe care l-am primit intr-o zi cind nu era atit de frig de la Dora… multam, mi-a prins mai bine decit crezi.

Nu as fi vrut sa scriu azi nimic. Am o lene de citeva saptamini si nu mai scriu nimic in siteul pe care-l pastoresc. Scriu insa pe unde apuc, chestii mult mai putin importante si poate fara profunzime. Dar uite asa se face, ca de o vreme, din cind in cind pagina asta se transforma intr-una cu aspect de necrolog. Nu e bine si nici sanatos asa. Aseara cind am ajuns acasa am aflat ca a murit Richard Wright. Cind am auzit prima data aceasta fraza nu m-am gidit la muzicianul englez. Am vrut sa cred ca e vorba de un actor sau de orice altceva. Dar nu a fost asa.

Richard Wright e tipul la care nu te gindeai neaparat atunci cind vorbeai de Pink Floyd. Erau aia doi din fata atit de mari incit in spatele lor parea ca nu va creste niciodata iarba. Si totusi… Tot soundul ala, toate starile alea in care parul de pe mina devine neascultator i se datoreaza lui intr-o mare masura. Ceea ce a facut diferenta intre aceasta trupa de rock cult si progresiv sa zicem si celelalte detasamente rock au fost clapele. Acolo Pink Floyd au contribuit cel mai mult. Nu au pus accent pe virtuozitate, pentru ca exista deja Emerson, ci mai degraba pe explorare. Asa ca moartea lui Wright de ieri seara e mai degraba moartea unui explorator.

Am primit de ziua mea, cindva in vara un DVD superb, “Remember that night”, un live cu David Gilmour din 2006. M-am bucurat nespus sa vad acolo fetze si oameni pe care nu ma asteptam sa-i vad. Pe David Crosby si Graham Nash, pe care ii indragesc atit de tare de la “Deja vu” incoace, pe David Bowie, dar mai ales pe Richard Wright. Richard Wright si laboratorul sau, cintind vocal impecabil asa cum o facea in urma cu mai bine de 30 de ani pe “Dark side..”

Acum niste ani, dupa intilnirea de la G8, un Roger Waters pocait isi implora fostii colegi sa se reuneasca o vreme macar de dragul albumului “Dark side…” Oamenii erau deja albi in cap, erau inutile fandoselile si orgoliile. N-a fost sa fie… si e clar nu va mai fi sa fie. Istoria s-a scris iar cartea s-a inchis ieri seara odata cu ochii lui Richard Wright.

Exista oare ceva care sa intreaca orice inchipuire ? Ceva de nepovestit ? Iui da !…  Undeva pe un raft ascuns, la mine in casa, se prafuieste un disc minunat. Se prafuieste pentru ca nu am de gind sa-l frec toata ziua buna-ziua, ci il tin acolo pentru momente de turbare. Caci de cum ii dau drumul simt ca ma ia mama dracului si ma duce cu ea ba la piata, ba la coafor, ba la maica-sa. Despre ce vorba ? Evident ca va spun. Asezati-va linistit !

Eric Burdon nu a fost un tip misto in anii 60. Era mic si destul de gras, si cu o fata care nu-ti inspira mare incredere. Ca daca avea si el o moaca mai de doamne ajuta azi era un icon. Asa lumea stie ca a cintat piesa aia cu casa din New Orleans si cam atit. Ghinion, pentru ca daca sapi si cauti, dai, dupa parerea mea, de un disc absolut fabulos. “The Black-Man’s Burdon” e clar un album despre tirania albului impotriva negrilor. Caci formula de trupa din 71 il alatura pe Burdon unei cete de negrisori anonimi si geniali.

Asta e un disc despre cum e sa fii excentric si dus cu pluta. Se deschide cu un fel de cover dupa “Paint in Black” al Stonesilor, insa intr-o maniera care te face sa sari de pe scaun instantaneu. Ideea e ca daca vrei sa ia foc ceva, pui oblogatoriu 3-4 negrisori sa tina ritmul, de preferinta fiecare pe un alt instrument. Piesa de deschidere are 13 minute si e o dinamita muzicala, e ceea ce ar putea sa se numeasca psihedelic funk. Un jam session in care fiecare aparent face ce-l taie capul iar vocea si interventiile lui Burdon sunt colosale. Tipul are atita forta si tempereaza atit de bine momentele de improvizatie,  incit uneori imi pare Baloo din Cartile Junglei.

Eu zic ca merita cautat acest disc si daca ati avut vreodata impresia ca stiati tot ce e important despre muzica anilor 60-70 s-ar putea sa va fi inselat. Discul asta o sa va dea peste cap. Eu l-am sters astazi de praf si l-am ascultat deja de 3 ori si eram convins ca nu o sa gasesc nici o filmare pe iutub si culmea… cineva a postat un fragment e adevarat, tocmai din piesa de deschidere. Nu sunt decit 3 minute dar e un inceput. Si au negrii aia niste freze… Cind ascult discul asta ceva parca ma impinge permanent sa fac tot felul de chestii antisocale de genul, sa beau, sa fumez, sa ma scalambai, sa zimbesc si chiar sa gindesc.

A plecat insa, asa incat au ramas altii sa duca treaba la bun sfarsit. In studio s-a adunat o gasca senzationala pentru a finisa ceea ce John Lee Hooker nu apucase. Doar lista muzicantilor imi da fiori:

Iar misiunea lor n-a fost deloc simpla, caci, atentie – Face To Face nu trebuia sa fie un album omagiu, ci unul cat mai aproape de ce-ar fi vrut maestrul.

De la prima ascultare, asta se-ntampla acum vreo 3-4 ani, am ramas agatat de un cantec numit “Six Page Letter”.

O scrisoare de 6 pagini intinsa pe aproape 6 minute, speciala tocmai prin faptul ca maestrul ar fi vrut altceva de la melodia asta. Fara chitara saltareata, fara ritm tinut din picior. Fara boogie.

In compensatie, dupa o chitara care-as putea jura ca sta-n mainile lui Clapton, vine un ansamblu de coarde. Periutele mangaie cinelele, pianul rasuceste cutitul in rana, in vreme ce Lee Hooker isi mormaie durerea.

Pentru efect maxim a fost adaugat si-un saxofon, care putea sa lipseasca foarte bine, dar – pentru cei sensibili doar la acest instrument- e acolo.

Hooker isi mormaie durerea, spuneam. De-abia intelegi povestea, si, la cat e de trista, sper ca omul n-a trait-o pe pielea lui. E spusa in cuvinte simple si putine. John e poet doar prin interpretare. Dar ce interpretare!

Sa scriu ca e vorba despre un individ care-si duce iubita la petrecere, iar ea danseaza toata noaptea cu prietenul lui cel mai bun? Ca, in vreme ce el vrea lamuriri, she keeps talking about the wheater, It ain’t right, It ain’t right, mmmmm…

Ca el se multumeste si cu prietenia (fostei) iubite? Varianta infernala, daca ma-ntrebati pe mine. Cel mai prost drog. Nici macar nu te cureti de la el.

Si bucla aia pe cateva note se repeta intr-una cinci minute. Apare si-o tipa, care face backing vocals – “Lights are blinding my eyes / People pushin’ by, and walkin’ off into the night”.

In rest, Skinner serveste hiphop cu puternic accent britanic. Detasat si rece spune povestea.

“M-am dus sa ma vad cu ea, cu Simone. Nu-s aici inca, desi mi-au spus sa ma uit la masa din colt. De ce dracu nu-I pot trimite mesaj?

Mai trag un fum, nu-s ei, nici astia nu-s ei, mai bag o pastila, beau ceva tarie, / Lights are blinding my eyes / Doua doze de praf, camera se-nvarte, ma rotesc /Lights are blinding my eyes/ Sant pulbereee.

A, uite- Simone il saruta pe Dan. De ce nu mi-au spus ca-s alaturi? / Lights are blinding my eyes / Ce dracu mi-a trecut prin cap? Sunt pulbere. Fuckin’ amazing…”

Asadar – The Streets s-au lipit de mine acum vreo patru ani, cu “Has It Come To This”. Si astazi cineva mi-a trimis o piesa: “Blinded By The Lights”. Era pe la sase jumate seara. E apoape doispe. Inca nu m-am saturat. O sa ma tina cateva zile.