Titrata formatie Experimental Q si-a incetat activitatea in 1977, fara sa apuce sa imprime vreun album.

In august 2010 membrii grupului s-au reintalnit, pentru a imprima primul disc din cariera lor.

“Supravietuitorii” Valentin Farcas, Nicolae Bucaciuc si Eugen Tunaru l-au cooptat alaturi de ei pe un alt absolvent de conservator - tanarul - Dominic csergo.

BestMusic.ro a surprins una din repetitiile trupei, inainte de concertul de vineri 13 august si a aflat ca membrii grupului s-au regasit cu ajutorul internetului si ca au la dispozitie doar zece zile pentru a face un album.

De curând am ajuns pe la tribunal…un prieten este avocat şi m-a chemat să văd cum pledează. Fiind prima dată în acel loc, am avut un ciudat sentiment de realitate. M-a urmărit câteva zile imaginea oamenilor veniţi acolo cu diverse petiţii, probleme, înţelesuri. Mie, această lume îmi era complet străină. Dar, am acceptat experienţa şi, acum, încerc să o transpun într-un domeniu mai accesibil mie, cel al vieţii de concert, al muzicii.

Pentru că de curând am fost la un concert. “Pasion de Buena Vista”. În mod ciudat, m-a lovit lipsa de realitate a acestui moment. Pe scenă erau adunaţi 24 de oameni, un întreg arsenal - muzicieni, dansatori - plus două ecrane imense pentru ca cei din spate să poată vedea clar ce se-ntâmpla în spaţiul dedicat artiştilor. Timp de 3 ore am urmărit un proces ; se pleda pentru muzică, însă? Pentru perpetuarea adevărată a unei tradiţii? Sau eram cu toţii martorii unor alte scopuri, transpuse - prin intermediul clişeelor culturale - în aparenţa unui concert?

Bandul era alcătuit dintr-un grup de suflători, 4 percuţionişti, un chitarist bas, un clăpar, 3 backing vocals. 8 dansatori şi-au etalat costumele cu sclipici, corpurile. Un entertainer încerca să ne spună poveşti despre Cuba între piese. Trei bătrâni într-ale muzicii au jucat rolul “legendelor”. Ritmuri cubaneze de salsa, son, cha cha cha. Erau etalate bucuria, fericirea, Cuba ca paradis terestru, ca loc al dragostei pasionale, al plajelor exotice….Ascultam, priveam, rememoram alte momente aflate sub aceeaşi aură “Buena Vista” la care participasem. Nu reuşeam să mă apropii de lumea pe care ei mi-o băgau pe gât cu forţa unui spectacol creat după alte reguli decât cele ale insulei  de unde veneau ei. Căzuseră pradă comercialului vestic şi ajunseseră ei înşişi să fie doar umbrele celor care le dăduseră viaţă culturală. chiar şi bătrânii.

Timp de două ore nu am reuşit decât să regret.  concertele cu Cesaria Evora, The Havana Lounge, discurile de acasă cu lăutari precum Dona Dumitru Siminică sau Fărâmiţă Lambru. Vocile bătrânilor rapsozi cubanezi sunau fals în acompaniamentul de percuţie pop-rock şi bas electric. Am început să urăsc sunetele de orgă electronică ce-mi anunţau un moment sentimental. Mişcările de cabaret pe care le adoptaseră dansatorii. Pozele în care se opreau la finalul fiecărui număr. Dacă a fi iubit, în Cuba, înseamnă a bea rom la umbra unei umbrele vag însorite, mă lipsesc şi mă îndrept mai degrabă înspre bucureşteanul Pasaj Villacross.

Cele două ore s-au încheiat. în forţă. Într-o desfăşurare tip circ. Ciudat - mi-am adus aminte de un show cultural din jungla nepaleză. Şi acolo, pentru turiştii avizi de cunoştinţe “tip cultură”, pe o scenă mică, nişte falşi războinici se jucau cu săbii de plastic, anunţaţi fiind de vocea spartă a unui flăcău cunoscător de engleză şi memorator al unui text promoţional pentru crocodilii din zonă. Comoditatea clişeului se răspândeşte repede şi ajunge nebănuit de departe.

În Bucureşti, la concertul Pasion de Buena Vista, a urmat pledoaria finală. Cei trei tineri backing vocals au trecut în prim plan pentru un bis prelungit: mai bine de jumătate de oră de pop latino, Backstreet boys şi Ricky Martin într-o combinaţie fatală. kitsch. Nu mai rămăsese nici urmă din aura legendelor dinainte. Umbrela care umbrea romul Havana  fusese topită probabil de pârjolul microfoanelor. Cei trei macho şi-au dat jos costumele roşii brodate şi, în tricouri au susţinut un solo - concluzie tristă pentru ce ne-ar putea aştepta la viitoarele concerte care vor ajunge importate la noi în urbe.

…

La tribunal, prietenul meu avocat, a ascultat ce a avut de spus adversarul său şi a cerut încă 30 de secunde pentru răspuns. Le-a spus celor care prezidau procesul că tot ce le-a prezentat a fost o capcană. Le-a lăsat liberă alegere - să cadă în plasă…să nu.

Sorin Romanescu se pregăteşte pentru „primul său concert solo”, dorit o istorie a chitarei şi nu numai, a sunetului ataşat unui anume tip de instrument. Într-adevăr a avut nevoie de 5 chitare diferite, într-adevăr a spus o poveste, într-adevăr ne-a ţinut lângă el aproape 2 ore.

A fost un concert-concept – cum rar mai vezi pe la noi; s-au alăturat muzicii experimentele cu mişcarea şi prezenţa scenice, umorul, cunoaşterea tehnologiei de ultimă oră. Sorin Romanescu ne-a purtat prin istorie – pornind de la influenţe spaniole recunoscute de către ureche precum „clasice”, a ajuns la jazzul standard, a depăşit momentul şi a trecut la „lumea noastră” – cea a chitarei înţelese ca posibil instrument total, atunci când ştii cum să foloseşti pedala de sampling şi consola de efecte. Improvizaţie, pregătire prealabilă, tehnici diferite, toate aduse sub semnul jocului, a plăcerii artistului de a redescoperi lumi pierdute, de a le aduce în prezent şi de a se bucura de ele, ca un copil atunci când, simplu, umflă un balon cu aer.

…

Mai târziu în noapte, pe strada care-şi poartă gropile încă din nume, „strada Glodeni”, se adună altă lume. Maşini 4×4, limuzine, taxiuri pline de claxoane, îmbulzeală, tocuri în praf, haine strălucitoare ultimul răcnet, machiaj strident, ochelari de soare. Se merge înspre „Fratelli studios”, în parte pentru că este anunţat unul dintre cei care au făcut istorie în muzica tehno-house, Laurent Garnier, în parte pentru că e sâmbătă şi trebuie punctată social vorbind şi această seară.
Dincolo de toate fiţele care întovărăşesc vrând-nevrând un astfel de eveniment –un om care a făcut istorie prin cluburile franceze, considerând absolut necesară pentru viaţa de noapte prezenţa muzicii techno-house acolo, dedicându-se total acestei idei prin compoziţii, producţie, performance-uri, Laurent Garnier – a adus, încă o dată, puţin din această vibraţie în Bucureşti. A fost un show energic, în care ritmurile electro s-au îmbinat cu groove-ul jazzului; el n-a venit singur, iar cei care l-au însoţit au dat suflu de concert în adevăratul sens al cuvântului – saxofonistul Philippe Nadaud, trompetistul Philippe Anicaux, keyboardistul Benjamin Rippert. Laurent Garnier şi trupa sa au trecut cu uşurinţă de la techno la blues la drum’n’bass şi chiar a fost dedicat un moment lui Alain Bashung, unul dintre cântâreţii francezi de referinţă, care a murit în această zi de 14 martie 2009.

…

La ieşire…în drumul spre casă, m-am reîntors la imaginea lui Sorin Romanescu, singur pe scenă, cu curaj, în faţa celor care au vrut cu adevărat să asculte poveştile sale chitarisite.

O ciudată corespondenţă între lumea redescoperită a flautului si o voce de registrul flaut; de ambele părţi - legături cu lumea rusă. într-o parte spiritualitate autentică, de cealaltă misticism de poleială.

Ieri am avut însă, parte, în acest Bucureşti sub dărâmături, de o seară cerebral antagonică. Concert Tiberiu Olah la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, concert Vitas pe scena Sălii Palatului. Într-o parte intrarea liberă şi sala goală, de cealaltă biletul între 200 şi 450 RON – sala arhiplină.

Tiberiu Olah – anul trecut s-au împlinit 8 decenii de la naşterea sa. Vă amintiţi filmul Mihai Viteazul? Tiberiu Olah semna muzica pentru acea producţie. Este superficial, dar acesta este probabil cel mai uşor mijloc pentru a îl rememora pe compozitorul, muzicologul, profesorul Tiberiu Olah - creator cu multiple valenţe, o personalitate artistică de prestigiu a şcolii naţionale post-enesciene. Un simbol cultural. În Sala cu orgă verde a UNMB concertul în care s-au făcut auzite 6 dintre partiturile sale s-a bucurat de un interes vag, aproape inexistent….nu studenţi, nu compozitori, nimeni. Nici cei care ştiau nu şi-au dat osteneala să apară.
Cel puţin 2 momente au deschis calea către o altă percepţie a spaţiului: sonata pentru flaut, în interpretarea lui Ionuţ Bogdan Ştefănescu şi Invocaţii 2 – dirijor Alexandru Solonaru. O primă audiţie absolută pentru percuţie şi bandă – Incontri spaziali. Sonata pentru clarinet şi sonatina pentru vioară şi pian. Toate - aproape de uitare.

Aplaudăm rapid şi ne repezim către Sala Palatului. Pe drum, încă sub puternica impresie a lumii Olah, ne întrebăm dacă o avea sens să vedem şi concertul Vitas. Alegem, aproape distrugător: da.
Încă înainte să deschidem uşile ne întâmpină sunetul de bas şi percuţie maxim distorsionat în difuzoare. E criză? Sala e arhiplină. Pe scenă, un bărbat îmbrăcat în negru sclipitor, cu o chitară în mâini, mimează o întreagă generaţie rock. Pe fundal – şi mai mult sclipici, iar – pentru ochii avizi de nume – iată cheia: VITAS. O jumătate de oră de show a însemnat un acompaniament instrumental ca la nuntă…..desuet de ne-original, nici măcar în sunetele alese pentru clapă. Bonus – voce de Cartea Recordurilor şi 10 minute de maestro Gheorghe Zamfir. Cântecele? O combinaţie de melodie-şlagăr cu influenţe techno, pe lângă care Vonda Shepard locuia undeva prin al nouălea cer.
Vitas are într-adevăr o voce minunată. Ar fi trebuit să cânte operă. Aşa – este o marionetă în mâinile managerului său, pentru acest business fantastic reprezentat de muzică. Prezenţa lui scenică aminteşte la modul grotesc de cea a lui Freddie Mercury. Tehnica vocală este departe de perfecţiune, calităţile naturale sunt evidenţiate doar strident, fără măiestria şi simţul detaliului. Sala, însă, aplaudă negreşit.

Vitas este prezentat ca şi „darul lui Dumnezeu”, ca vocea minune, ca un artist total….personalitatea sa este dorit mistică. Mistikitsch…. cred că Vitas este într-adevăr mană cerească pentru managerul său.

Unul dintre motivele succesului său ar putea fi căutat în continua aspiraţie neîndrăznită şi nespusă a publicului larg către aristocraticul şi strălucirea reprezentate încă de lumea operei. În momentul când aceasta este transformată în pop, când este despovărată de greutate şi întinsă lasciv pe tava uşorului cu tentă supranaturală – discurile se vând ca pâinea caldă.

Am plecat destul de repede. Pe drum….îmi sunau încă, încet, în amintire natural şi vechi şi autentic fluierele şi cavalul Invocaţiilor lui Olah. Le-aş vrea mai des în Bucureşti, în sufletul meu, în ne-uitare.

Trupa a anuntat astazi in cadrul unei conferinte de presa transmisa pe site-ul oficial datele noului lor turneu, intitulat Tour Of The Universe.

Nu as fi vrut sa scriu azi nimic. Am o lene de citeva saptamini si nu mai scriu nimic in siteul pe care-l pastoresc. Scriu insa pe unde apuc, chestii mult mai putin importante si poate fara profunzime. Dar uite asa se face, ca de o vreme, din cind in cind pagina asta se transforma intr-una cu aspect de necrolog. Nu e bine si nici sanatos asa. Aseara cind am ajuns acasa am aflat ca a murit Richard Wright. Cind am auzit prima data aceasta fraza nu m-am gidit la muzicianul englez. Am vrut sa cred ca e vorba de un actor sau de orice altceva. Dar nu a fost asa.

Richard Wright e tipul la care nu te gindeai neaparat atunci cind vorbeai de Pink Floyd. Erau aia doi din fata atit de mari incit in spatele lor parea ca nu va creste niciodata iarba. Si totusi… Tot soundul ala, toate starile alea in care parul de pe mina devine neascultator i se datoreaza lui intr-o mare masura. Ceea ce a facut diferenta intre aceasta trupa de rock cult si progresiv sa zicem si celelalte detasamente rock au fost clapele. Acolo Pink Floyd au contribuit cel mai mult. Nu au pus accent pe virtuozitate, pentru ca exista deja Emerson, ci mai degraba pe explorare. Asa ca moartea lui Wright de ieri seara e mai degraba moartea unui explorator.

Am primit de ziua mea, cindva in vara un DVD superb, “Remember that night”, un live cu David Gilmour din 2006. M-am bucurat nespus sa vad acolo fetze si oameni pe care nu ma asteptam sa-i vad. Pe David Crosby si Graham Nash, pe care ii indragesc atit de tare de la “Deja vu” incoace, pe David Bowie, dar mai ales pe Richard Wright. Richard Wright si laboratorul sau, cintind vocal impecabil asa cum o facea in urma cu mai bine de 30 de ani pe “Dark side..”

Acum niste ani, dupa intilnirea de la G8, un Roger Waters pocait isi implora fostii colegi sa se reuneasca o vreme macar de dragul albumului “Dark side…” Oamenii erau deja albi in cap, erau inutile fandoselile si orgoliile. N-a fost sa fie… si e clar nu va mai fi sa fie. Istoria s-a scris iar cartea s-a inchis ieri seara odata cu ochii lui Richard Wright.

E miercuri, prima zi plina de Sziget. Mi se pare ca trece o vesnicie pana ajung la World Music Stage, unde canta Leningrad. Ratez inceputul (si implicit fotografiile din fata scenei), asa incat asist la spectacol de la o oarecare distanta si, de ce nu, inaltime.

Iar spectacolul e … dublu – eforturile celor 14 oameni de pe scena se completeaza cu munca de jos – publicul asuda, se zbate, flutura maini si face crowd surfing. Iar surfingul la Leningrad se face in barca – una mare, de patru persoane, gonflabila, ia cate un pasager si e purtata pe maini de multime. O calatorie de felul asta dureaza foarte putin – Guiness Book Of Records ar putea consemna ca cele mai scurte calatorii cu barca au avut loc pe-o insula – ambarcatiunea se rastoarna, prin aer plutesc cateva secunde picioarele fostului ei pasager, care se scufunda apoi in masa de oameni. Barca mai atrage, cat de curand, un alt amator de plimbare prin aer. Iarasi maini intinse, iarasi dezechilibru, saritura in “apa”, si tot asa, fara-ncetare, in timp ce de pe scena rasuna furios un ghiveci fierbinte de punk si ska, ale carui cuvinte pline de obscenitati raman, in rusa cantate fiind, total infensive pentru urechile mele.

Intelesi sau nu, Leningrad transmit un chef nebun de miscare, pe care hoarda de petrecareti il absoarbe imediat, provocata si de cel mai dement personaj din trupa – un urias chel, rujat neglijent, cu rosu aprins, imbracat in haine de camuflaj, ce nu are decat un rol – nu canta la nici un instrument, e doar show-man – din cand in cand se-apropie de buza scenei si, cu privire dementa, incita spiritele. Cand nu da din maini agitatorul multimii se-aseaza si fumeaza, sau, mult mai interesant, gaureste o doza de bere, dupa agitare corespunzatoare. Si-o loveste de scafarlia lucioasa si zambeste grotesc cand din cutia gaurita lichidul tasneste peste spectatorii din primele randuri. Steaguri improvizate impodobesc peisajul, berea e vitala ca aerul, harmalaia continua iar eu ma retrag naucit.

Ma retrag e un fel de-a spune, caci Szigetul nu e cel mai potrivit loc pentru meditatie… La scena mare e Alanis Morissette, dar nu o onorez cu prezenta, caci trebuie sa-mi trag putin sufletul. Si, pe deasupra, e foarte cald, asa ca imi var capul cateva secunde in jetul de apa rece fin pulverizata cu ventilatorul – asta e o gaselnita senzationala la Sziget Festival.

Dar sa vedeti cum e limonada, la care, iata, nu am izbutit sa ajung nici in episodul asta… Data viitoare!

(P.S. Din noul val, The Kooks imi plac cel mai mult – i-am urmarit aproape o jumatate de ora. Par sinceri, au un quelque chose numai al lor)

Exista oare ceva care sa intreaca orice inchipuire ? Ceva de nepovestit ? Iui da !…  Undeva pe un raft ascuns, la mine in casa, se prafuieste un disc minunat. Se prafuieste pentru ca nu am de gind sa-l frec toata ziua buna-ziua, ci il tin acolo pentru momente de turbare. Caci de cum ii dau drumul simt ca ma ia mama dracului si ma duce cu ea ba la piata, ba la coafor, ba la maica-sa. Despre ce vorba ? Evident ca va spun. Asezati-va linistit !

Eric Burdon nu a fost un tip misto in anii 60. Era mic si destul de gras, si cu o fata care nu-ti inspira mare incredere. Ca daca avea si el o moaca mai de doamne ajuta azi era un icon. Asa lumea stie ca a cintat piesa aia cu casa din New Orleans si cam atit. Ghinion, pentru ca daca sapi si cauti, dai, dupa parerea mea, de un disc absolut fabulos. “The Black-Man’s Burdon” e clar un album despre tirania albului impotriva negrilor. Caci formula de trupa din 71 il alatura pe Burdon unei cete de negrisori anonimi si geniali.

Asta e un disc despre cum e sa fii excentric si dus cu pluta. Se deschide cu un fel de cover dupa “Paint in Black” al Stonesilor, insa intr-o maniera care te face sa sari de pe scaun instantaneu. Ideea e ca daca vrei sa ia foc ceva, pui oblogatoriu 3-4 negrisori sa tina ritmul, de preferinta fiecare pe un alt instrument. Piesa de deschidere are 13 minute si e o dinamita muzicala, e ceea ce ar putea sa se numeasca psihedelic funk. Un jam session in care fiecare aparent face ce-l taie capul iar vocea si interventiile lui Burdon sunt colosale. Tipul are atita forta si tempereaza atit de bine momentele de improvizatie,  incit uneori imi pare Baloo din Cartile Junglei.

Eu zic ca merita cautat acest disc si daca ati avut vreodata impresia ca stiati tot ce e important despre muzica anilor 60-70 s-ar putea sa va fi inselat. Discul asta o sa va dea peste cap. Eu l-am sters astazi de praf si l-am ascultat deja de 3 ori si eram convins ca nu o sa gasesc nici o filmare pe iutub si culmea… cineva a postat un fragment e adevarat, tocmai din piesa de deschidere. Nu sunt decit 3 minute dar e un inceput. Si au negrii aia niste freze… Cind ascult discul asta ceva parca ma impinge permanent sa fac tot felul de chestii antisocale de genul, sa beau, sa fumez, sa ma scalambai, sa zimbesc si chiar sa gindesc.

Asta e, m-am obisnuit. Sunt un “intarziat” – in Vama mi-am fluturat pletele imaginare acum trei ani, mult dupa ce pionierii concediilor la granita cu Bulgaria se saturasera de ea. La Festivalul de Jazz de la Garana am ajuns anul asta, la editia a 12-a, cand muzica s-a amestecat nepermis de mult cu mirosul de mici si carnati.

Am mai riscat odata, mi-am spus “mai bine mai tarziu decat niciodata” si-am luat microbuzul spre Budapesta. Destinatia – Sziget Festival.

De la-nceput marturisesc ca am ales experienta festivalului in varianta simplificata – fara cort, cazare la hostel fix in centrul orasului, langa Palatul Parlamentului. Cladirea are peste 100 de ani, proprietareasa e o bulgaroaica directa, care-mi vorbeste in toate limbile, desi stiu ungureste.

Imi pune-n brate o harta a orasului, ma-nvata unde sa mananc ieftin (in cantina parlamentarilor de dupa colt – “intri, urci direct la ultimul etaj, e un portar jos – nu ai nici o treaba cu el”) si dispare-n camera ei.

Metroul vine mai iute decat chelnerul la masa iar dupa sase statii, un pod si doua puncte de control debarc pe Obudai Sziget, locul de desfasurare al festivalului. Insula e vecina cu Margitsziget – un paradis verde in care lumea relaxata pedaleaza alene, citeste, sau, pur si simplu, sta-n iarba. E liniste, iar soarele amiezii are aici un antidot natural – copaci inalti, umbrosi. Copiii se racoresc in fantana arteziana, dinspre care se-aude limpede o muzica linistitoare. Curios, dar nici o terasa obraznica nu pateaza peisajul. O pista de alergare ingusta, dar lunga de doi kilometri si jumatate strabate Margitsziget, si, din cand in cand, cineva trece alergand usor, de parc-ar fi pe nori.

Dar aceasta insula si cea pe care se desfasoara festivalul nu au in comun decat doua lucruri. Nici unul din ele nu e linistea. Obudai geme de oameni. Iarba e macelarita de slapi, pantofi sport si bocanci. Cararile sunt al naibii de prafoase, iar particulele fine au acoperit inclusiv corturile puse recent.

Au venit atat de multi la Sziget Festival (si) anul asta, incat campingul e tixit, asa ca intarziatii s-au instalat pe unde-au apucat. Se poate oriunde – in spatele scenei, in parcare, la marginea cararii, cu una din sforile ce ancoreaza fragila locuinta infipta periculos de aproape de pasii miilor de trecatori. Se poate – in extremis – si fara cort: “azi noapte m-am dus cu sacul de dormit in cortul de Ambient si am dormit acolo. E foarte faina muzica, dar cam tare. Daca esti rupt, dormi fara probleme” imi povesteste zambind primul cunoscut pe care-l intalnesc acolo. Si, in general esti rupt, credeti-ma.

Cand te foiesti intr-una printre 380.000 de oameni (cam cati locuiesc in Cluj, aici indesati toti pe-o insula) esti al naibii de obosit. Asa ca il inteleg perfect pe unul din francezii cu care ma nimeresc la o masa cand cade rapus, pe spate. Tovarasii lui il lasa-n pace si nu par deloc ingrijorati de status-ul celui intins in praf, cu picioarele ramase insa pe banca de lemn. Il trezesc din cand in cand, fiindca la el sunt foitele pentru tigari. Miroase-a iarba peste tot, chiar si la 3 metri de oamenii de ordine de la intrare in scena Converse – un cort urias, negru si innabusitor. In care-aveam sa intalnesc cel mai tare concert al festivalului, singurul pe care, in patru zile, l-am vazut integral…

Ca sa n-o iei razna, la Sziget trebuie, inainte de toate, sa alegi. Tu alegi ce sa vezi (parca e un slogan publicitar), iar asta nu e deloc usor. Sunt unsprezece scene si pe toate se canta fara incetare de la sase seara incolo. Eu am ales totul, si in acelasi timp nimic.

Eram in fata scenei cand Kaiser Chiefs au salutat… Bucurestiul, insa am ratat momentul, preocupat sa fac fotografii. Oricum, presa din Romania a preluat gafa cu o bucurie vecina cu rautatea, si cam asta a fost cel mai interesant eveniment pomenit in presa noastra despre festivalul de la Sziget.

Artistii au incurcat borcanele si la Bucuresti, insa diferenta e, din pacate, mare: aici publicul e mult mai sensibil si reactioneaza vehement. In Romania o astfel de greseala lezeaza grav sentimentul national, in vreme ce acolo cateva zeci de mii de oameni stransi din toata europa aplauda in continuare.

Toleranta e ceva obisnuit la Sziget Festival, si, in general toata lumea e prietenoasa cu toata lumea. Pentru cinci zile poti avea tepi in cap, ochelari de soare enormi si caraghiosi, iar faptul ca ti-ai pierdut papucii nu te intristeaza absolut deloc… Iar daca ramai fara bani si trebuie sa “survive the fest”, ai umor: un ursulet de plus asezat pe scaunul pliabil din fata cortului tine intre labute un carton cu urmatoarele cuvinte “Strang bani pentru miere si zmeura…”

Episodul doi, in care o barca gonflabila pluteste peste multimea de la scena World Music iar la barul de langa Main Stage se serveste cea mai buna limonada, vine in zilele urmatoare…