Titrata formatie Experimental Q si-a incetat activitatea in 1977, fara sa apuce sa imprime vreun album.

In august 2010 membrii grupului s-au reintalnit, pentru a imprima primul disc din cariera lor.

“Supravietuitorii” Valentin Farcas, Nicolae Bucaciuc si Eugen Tunaru l-au cooptat alaturi de ei pe un alt absolvent de conservator - tanarul - Dominic csergo.

BestMusic.ro a surprins una din repetitiile trupei, inainte de concertul de vineri 13 august si a aflat ca membrii grupului s-au regasit cu ajutorul internetului si ca au la dispozitie doar zece zile pentru a face un album.

Exista o forma a rockului care ar trebui sa fie pusa oricind in fata oricarei expresii underground, si anume rockul slav, si in particular cel rus. Am trait foarte intents blocada comunista a anilor 80 prin zidurile careia strapungeau greu sunete de o alta factura decit cea inoculata. Existau frecvente de radio bruiate intens unde mai puteai auzi un cintec ca printr-un efect de elipsa. Sunetul ba disparea, ba reaparea foarte intens citeva secunde. Asa se face ca din piese celebre ajunsesem sa retin foarte bine tot felul de fragmente disparate in timp ce intregul imi era o necunoscuta.

Si avind rude in partea sovietica a Moldovei se facu ca de citeva ori eu si fratele meu am trecut Prutul cu misiunea clara de a pune mina pe cit mai multe discuri de 33 de turatii. In Rusia, poate si datorita lui Gorbaciov, existau la sfirsitul anilor 80 o gramada de discuri cu rockul clasic european, Doors, Beatles sau Stones. Si evident si o varietate de rockuri slave sau bulgaresti. Asa am descoperit “Ciornai Cofie” sau daca vrei “Black Coffee”, cea mai rock chestiune care fusese imprimata la vremea aceea.

“Ciornai “  e genul acela de trupa pe care fiecare tara comunista o avea totusi. Erau un fel de Iris, ceva mai viguros, cu chitari Fender Stratocaster si boxe Marshall, ca la marii meseriasi. Ne-a placut tare mult discul lor. Ii zicea “Pasi deasupra pragului” si desi scris in chirilice devenise subiect de descifrare permanenta.

Prima chestiune care face o astfel de formatie diferita de cele europene e desigur limbajul verbal si sonoritatea limbii. Rusa are rock si greutatea de la bun inceput. E departe a fi dulce ca mierea. Are colturi si asperitati si face concurenta imediat chitarelor distorsionate. E un fel de rock la puterea a doua… Ascultind ajungi sa te intrebi oare cum ar fi sunat in rusa trupe ca Black Sabbath sau Sex Pistols…

Zilele trecute am primit un mail de la fratele meu care ma invita la o cafea. Deschizind ambalajul am dat de citeva filmari istorice sa le zicem cu aceasta trupa ruseasca. Cafeaua a fost primita !

Menajul a trois implica in esenta mai mult de trei relatii. Aici se pot face coalitii, se pot rasturna situatiile, se pot prabusi sau inalta postamentele…

O plimbare fara nici un scop intr-unul dintre cele mai banale malluri mi-a scos cu ceva vreme in urma in fata o surpriza deosebita. Cind am pus mina pe disc, recunosc, m-a atras coperta lui. Tonurile de culoare il distingeau intre celelalte. Si atunci mi-am zis, discul asta trebuie sa fie bun chiar si din punct de vedere decorativ. Are un layout misto.

Dar e absurd totusi sa cumperi discuri doar pentru ca designerul si-a facut treaba excelent. Asa ca l-am lasat acolo inca o saptamina. Timp in care el, discul, putea ajunge oriunde. Legaturile atit de ciudate nascute la prima noastra intilnire se puteau preface in fum, iar fumul in rest… Asa ca m-am intors si l-am luat. O data in plus pentru ca e vorba de un trio, de un menaj in trei.

De la scufundarea in adincuri a trioului ELS mi-am zis ca va trebui sa las sa curga putin timp peste acest gen de formula si algoritm muzical. Dar atractia pentru o culoare reusita a copertii mi-a desertat in viata albumul celor de la ELF. In fine, numele complet e Trio Elf. Sunt nemti si au un sound minunat. E exact acel sound care te poate face sa te apropii definitiv de jazz. E ca un ceai duminical sorbit sub ramurile plutitoare ale unui copac batrin.

Avertismentul meu merge chiar mai departe. Trio Elf vor concerta peste citeva zile in Romania din initiativa principelui Radu. Semn ca un principe daca ar ajunge presedinte ar avea tupeul sa inlocuiasca blestemul manelelor cu jazzul. Are de aici un vot.

Muzica naste in creierul meu adeseori scenarii si aluzii stranii. Pe vremea cind ma simteam ca un explorator din Jules Verne ascultind jazz, imi luminam si imi proiectam tot felul de umbre pe stincile si peretii care imi ieseau in cale. Asa am simtit si acum, dupa ceva vreme, ascultind Trio Elf. Aveti mai jos un link minunat, ilustrat cu fotografiile lui Nuno Boavida, un plonjon abrupt intr-un beau temp prea indepartat.

Sorin Romanescu se pregăteşte pentru „primul său concert solo”, dorit o istorie a chitarei şi nu numai, a sunetului ataşat unui anume tip de instrument. Într-adevăr a avut nevoie de 5 chitare diferite, într-adevăr a spus o poveste, într-adevăr ne-a ţinut lângă el aproape 2 ore.

A fost un concert-concept – cum rar mai vezi pe la noi; s-au alăturat muzicii experimentele cu mişcarea şi prezenţa scenice, umorul, cunoaşterea tehnologiei de ultimă oră. Sorin Romanescu ne-a purtat prin istorie – pornind de la influenţe spaniole recunoscute de către ureche precum „clasice”, a ajuns la jazzul standard, a depăşit momentul şi a trecut la „lumea noastră” – cea a chitarei înţelese ca posibil instrument total, atunci când ştii cum să foloseşti pedala de sampling şi consola de efecte. Improvizaţie, pregătire prealabilă, tehnici diferite, toate aduse sub semnul jocului, a plăcerii artistului de a redescoperi lumi pierdute, de a le aduce în prezent şi de a se bucura de ele, ca un copil atunci când, simplu, umflă un balon cu aer.

…

Mai târziu în noapte, pe strada care-şi poartă gropile încă din nume, „strada Glodeni”, se adună altă lume. Maşini 4×4, limuzine, taxiuri pline de claxoane, îmbulzeală, tocuri în praf, haine strălucitoare ultimul răcnet, machiaj strident, ochelari de soare. Se merge înspre „Fratelli studios”, în parte pentru că este anunţat unul dintre cei care au făcut istorie în muzica tehno-house, Laurent Garnier, în parte pentru că e sâmbătă şi trebuie punctată social vorbind şi această seară.
Dincolo de toate fiţele care întovărăşesc vrând-nevrând un astfel de eveniment –un om care a făcut istorie prin cluburile franceze, considerând absolut necesară pentru viaţa de noapte prezenţa muzicii techno-house acolo, dedicându-se total acestei idei prin compoziţii, producţie, performance-uri, Laurent Garnier – a adus, încă o dată, puţin din această vibraţie în Bucureşti. A fost un show energic, în care ritmurile electro s-au îmbinat cu groove-ul jazzului; el n-a venit singur, iar cei care l-au însoţit au dat suflu de concert în adevăratul sens al cuvântului – saxofonistul Philippe Nadaud, trompetistul Philippe Anicaux, keyboardistul Benjamin Rippert. Laurent Garnier şi trupa sa au trecut cu uşurinţă de la techno la blues la drum’n’bass şi chiar a fost dedicat un moment lui Alain Bashung, unul dintre cântâreţii francezi de referinţă, care a murit în această zi de 14 martie 2009.

…

La ieşire…în drumul spre casă, m-am reîntors la imaginea lui Sorin Romanescu, singur pe scenă, cu curaj, în faţa celor care au vrut cu adevărat să asculte poveştile sale chitarisite.

Traiesc intr-o tara unde e obligatoriu sa te vaieti ca sa te bage cineva in seama. Vaietul inlocuieste sunetul. Suferinta pusa in cel mai banal mod pe aceleasi note care in alta conjunctura au trecut razant cu cerul. In Romania muzica nu mai zboara. E plictisitoare si se usuca banal ca un zat pe cestile de cafea de alaltaieri seara.

In 92 puneam intrigat mina pe un disc cu o coperta ciudata si cu un titlu la fel de bizar. “Va fi Lazare, va fi !” era primul disc lung si unic al formatiei Roata. E un disc pe care l-am pierdut 4-5 ani dupa aceea si pe care l-am regasit cu bucurie in memorie la sfirsitul anului trecut. Roata a fost ochestiune greu de inteles. Sorin
Chifiriuc fusese indexat de la bun inceput. Cintase cu Mircea Florian si ceva din delirul semantic de acolo ii ramasese in singe ca dupa un episod contagios. Vocea i se alterase in timp suficient de tare incit sa trezeasca stafia lui Dorin Liviu Zaharia alocuri pe acest disc. Si tocmai de aceea vinilul devenise pentru mine o provocare.

Versurile sunt libere de orice forma de constringere. Cel care le-a scris nu cred ca a fost niciodata banuit ca fiind poet. Florian Pittis a iesit din lirica usor facila a versurilor pe care le scrisese pentru Mircea Vintila si a devenit taios si plin de margini ascutite pe discul formatiei Roata. E un disc profund crestin prin mesajele sale, insa un crestinism pe care nici un practicant nu l-ar intelege decit dupa ore bune de dezbateri si schite in carbune. Primul frison e insa muzical. Trioul cu Sorin Chifiriuc la chitara si voce, Elena Perianu la clape si voce, si Valentin Badea la bass, sparge toate tiparele in care se facuse muzica la noi pina atunci, si creaza un loc aparte. Pentru mine, ca si ascultator, bucuria si emotiile, chiar si cele tembele, se succedau ametitor.

Am curajul sa spun azi ca acest album, pe care nu il mai poti gasi absolut nicaieri, a fost cel mai interesant din anii 90 de la noi. Devenind probabil si cel mai important disc necunoscut din Romania. Despre Roata s-a scris putin in anii 90, mai apoi nu a mai fost de ce. Pe internet doar arhiva radio 3 mai pastreaza dovada acestei existente si de azi o pagina aici. Singurul cintecel gasit pe tube e chiar piesa de deschidere,
“Rugaciune la Sfirsit De Mileniu”, un cintec precedat de o tulburatoare aparitie a lui Teo Peter recitind citeva ginduri ale lui Constantin Noica. La atitia ani scursi de atunci Roata mi se pare inca o chestiune rotunda.

Ce asteptari sa am de la recesiune ? E un cuvint pe care eu nu l-am folosit inca niciodata dar se pare ca vremurile noi vin impreuna cu fraze si cuvinte noi. As vrea sa-mi scada burta, asa, de atita criza generalizata, sa-mi creasca la loc dintii pe care i-am pierdut, sa mi se innegreasca parul acolo unde m-a nins… asta astept acum in prag de colaps planetar. Pentru ca de fiecare data cind e foarte rau cineva are de cistigat din asta. Si eu nu am facut-o inca. De ce nu ar fi acum si momentul meu ? Nu sunt egoist, pe bune.

Imi vin in cap tot felul de frinturi din cintece si albume pe care le ascultam cu ceva vreme in urma. Hardul meu interior pare atit de plin incit nu mai asimileaza nimic. Si deverseaza. Am virusi troieni care arunca in afara, nu deschid portile spre inauntru. Poate ca e vremea refluxului obligatoriu. Cu o inundatie suntem cu totii datori. Macar inainte sa se sfirseasca totul.

David Gray, poate am mai scris aici de el, nu-mi amintesc. Asta imi vine in minte acum. Si in rest alte foarte putine cuvinte. Multe foarte putine cuvinte.

Zi calda, cu mult soare, vint blind, de ziua mortilor. M-am plimbat prin oras am mers la cimitir, pe alei. Niciodata nu am vazut un oras atit de viu. Oameni optimisti, zimbind, bunavointa, solidaritate… un feeling pozitiv. “Buna ziua !” in dreapta si in stinga. Am descoperit orasul mai viu ca niciodata. De ziua mortilor.

Asa ca am sa ramin pozitiv. Si o sa va prezint astazi un tip misto. Un tip al carui nume insusi prevesteste revarsari de bine. Il cheama Bonamassa. Am avut citeva lucruri de-ale lui pe undeva prin casa dar nu m-am obosit sa le scot la iveala decit acum, de curind. Bonamassa e bluesul foarte tehnic adus cu greu pe spate, ani de-a rindul, de Vaughan, Shepherd sau Clapton. Gibsonul e iarasi la putere, aschiile sale inconjoara trunchiul si se aprind singure.

Bluzmenii astia apar din cind in cind ca niste profeti desculti care nu anunta nimic. In nici un caz ceva din viitor. Bluesul prevesteste trecutul intr-o mai mare masura. Va recomand sa cautati albumul “You and Me”, din 2006. Nimic nu se repeta, fiecare cintec e un studiu in sine. Exista acolo, printre celelalte, un cover dupa “Tea for One” piesa Led Zeppelin minunata, de care nu si-a mai amintit nimeni in ultimii 30 de ani.

Si pentru ca bluesul e o chestiune live am gasit o inregistrare dintr-un show de televiziune. Si inca ceva. Bluesul e in esenta sa atunci cind e cintat in trio, caci de la Cream si pina la noi puterea treiului nu a putut fi inlocuita cu nimic. So…

Pe rockritic tirania e bicefala. Adica exista doua trunchiuri cerebrale, doi hipotalamusi, materie cenusie dubla. Si uneori se intimpla sa ne mai aducem aminte de asta si sa facem cite o sedinta. Desi stam in orase diferite sunam uneori adunarea si desertam pe masa, mere, pere, caramele. Broasca cu ale sale, mereu mai intelectuale, cu pretentii, de auzit atent , eu cu chestii mai de otelarie, trase in forme, uneori mai diforme alte ori mai conforme. In fine… La ultimul summit mi-a fost prezentat de broscoi un tip cu rezonante magnetice hibernale. Il cheama Bon Iver.

Bon Iver e toata aspiratia noastra catre o degringolada fructuasa, catre o agonie care nu poate sa sfirseasca decit in poem si niciodata pe patul de spital. E un fel de erou care nu pretinde nici o clipa ca face pe eroul, insa tot jocul asta de masti, sau nu, ii iese. Bon Iver e un fel de “iarna frumoasa” intr-un joc de cuvinte care i-a dat pe spate pe toti cei care prefera o carte buna oricarui cd cu muzichii. Adica vreau sa spun ca exista o categorie care ar citi oricind mai degraba decit sa faca altceva.

Bon Iver s-a depresurizat sentimental la un moment dat si a urcat pe drumuri de munte intr-un refugiu plin de zapada. Si culmea l-au potopit ninsorile si el a ramas acolo in cabana vreo 3-4 luni, timp in care noapte alunga lupii cu o lopata iar ziua cinta la chitara. Si asa, intr-un alb coplesitor, reperele au disparut, si singurele borne i-au ramas cele pe care singur si le-a plantat. Adice ceva de genul vezi ce vrei si cinti ce vrei.

A stat acest tinar acolo cu gindul mereu la o fata pe care evident o lasase undeva jos, la poalele muntelui. Albumul se numeste “For Emma, Forever Ago” si a fost lansat o data cu dezghetul, in aceasta primavara. Bon Iver nu se complica foarte mult si cinta in falsetto de cite ori poate. Vocea lui suna altfel. Are ceva din urletul bine temperat al lupului, are armonizari foarte interesante. Constructiile sunt stabile, inregistrarile le-a facut chiar acolo. La izolator. Iar toate imperfectiunile ramin drept marturie.

Despre Bon Iver am crezut ca nu-mi va vorbi decit Broasca, dar nu stiu cum muzica lui s-a raspindit. Si am inceput sa citesc despre acest muzician atit de pe placul fractiunii culte in tot felul de reviste literare. Si pentru ca Broasca se entuziasmase atit de tare de muzica lui incit m-a sunat de indata ce l-a auzit, i-am dat lui sansa sa scrie citeceva. Insa mereu lucrurile care ne plac foarte tare ne ramin o chestiune mult prea personala. Asa ca mi-am luat eu inima in dinti, acum cind imi doresc in sfirsit o iarna buna.

beirut

Mi-a fost dor de asta.

In film, Fred Frith colinda magazinele si isi cumpara seminte si sticksuri pe care le pravalea mai apoi peste corzile chitarii. Cauta sunetele primare. La un moment dat se izoleaza pe stincile populate cu pasari cu o vioara cu care incearca sa comunice cu ele. Calatoreste cu metrourile japoneze , sta prin piete, in gradini, linga cimitire. Intr-un efort de sinceritate spune ca e multumit si cu doi, trei spectatori pe care sa-i miste cu ceea ce face. E un stapin al microuniversului de fapt, stapineste acele lumi mici, uneori imposibil de descris in cuvinte, acele lumi care convietuiesc in fiecare dintre noi.

“Step across the border” e un gen de filozofie de care esti constient mereu, insa careia nu-i dai nici o sansa. Lumea in care traiesti e supradimensionata, lucrurile linga care stai au inaltime si altitudine. Restul nu e tacere dar nu are sunet. Nu contine la prima vedere nici un fel de vibratie. Si totusi. Filmul ne spune ca fiecare lucru, de la bataia unei aripi de fluture pina la membrana unei tobe japoneze, totul poate schimba
lumea, o poate da peste cap. Pentru mine la 20 de ani Fred Frith a fost ginditorul perfect. A fost exact ceea ce aveam nevoie. Si am revazut mai apoi filmul de zeci de ori, din timp in timp. Si lumea mea mica a devenit
confortabila.

Un alt documentar interesant mi-a aparut in cale absolut intimplator, cu citeva minute inainte de a iesi din casa, zilele trecute . Un film despre o femeie, Evelyn Glennie, un muzician si un percutionist cu o poveste cu totul deosebita. Fara auz ea recompune sunetul din vibratie si incearca sa isi transmita abilitatile copiilor deficienti de auz. Teoria ei e ca sunetul se aude cu intreg corpul. Cu fiecare parte in parte. Impresionanta povestea pina la un punct cind devine eterica. Intr-o fosta fabrica de prelucrare a zaharului, undeva in Germania, aceasta percutionista, Evelyn Glennie se intilneste cu … Fred Frith, eroul meu de acum 15 ani. Ceea ce se va petrece in urmatoarele 5 minute imi demonstreaza atit de clar ca timpul se poate dilata la nesfirsit.  Ascultind improvizatia celor doi vei avea certitudinea ca au fost cele mai lungi 5 minute din viata ta. Alte cuvintele sunt de prisos…