Gasca de acolo chiar a ascultat multa muzica, si nu se grabeste sa catalogheze in termeni inaltatori cine site ce artist trecator cu mare priza la publicul larg. Stiu asadar ca, atunci cand imi ofera un album spre auditie, si-mi spun - la modul foarte serios - ca e grozav - nu voi avea o supriza neplacuta.

La ultima mea trecere prin casa de pe linistita si mica strada numita Ocolului - pe care mai niciodata n-o gasesc din prima incercare - m-am ales cu un disc ce arata indeajuns de bizar ca sa ma scoata din amorteala insuportabilei calduri de august a Bucurestiului. Patru personaje cu masti stranii pe fete, una din ele acoperita de o chitara, puse intr-o lumina de spectacol de teatru spuneau suficient incat sa fie acesta primul disc caruia ii rup usor nervos invelisul de plastic transparent, odata ajuns acasa.

In cateva minute sunt praf. La jumatatea primului cantec de pe Sea of Cowards, cu The Dead Weather - Blue Blood Blues - imi vine sa-mi sun prietenii ca sa le explic, surescitat, peste ce muzica grozava am dat.

Shake your hips like battleships

Pe cat de tzicnite sunt versurile (urmarea celui de mai sus este Yeah, all the white girls trip when I sing at Sunday service) pe atat de nebuna e muzica. M-a prins si nu e chip de scapare pana la finalul celor mai putin de patruzeci de minute. Nu se opreste, nu te lasa sa te odihnesti, dar nici nu poti fugi de ea. E suprinzatoare, desi The Dead Weather se folosesc de o fundatie demult asternuta: blues, rock clasic si funk; laboratorul lui Jack White transforma dement elemente ce pareau demult impietrite.

Nu exista refrene propriu-zise; se tzipa, se maraie, se ofteaza, se canta cu furie, cu nervozitate, iar duelul dintre Jack White si Alison Mosshart (atunci cand canta impreuna) e incert - nu sunt sigur daca cei doi se ucid sau se iubesc ca descreieratii.

Dar lipsa refrenelor nu inseamna ca piesele sunt lipsite de “carlige”. Nici vorba - discul e plin de astfel de capcane: franturi de versuri, cu linii melodice sucite, imi raman agatate in minte zile intregi. Restul e greu de memorat, caci batalia intre instrumente e devastatoare si neobosita: chitarile zbiara, clapele psihedelice apar, se retrag apoi fulgerator in bezna, iar tobele par batute de un maniac eliberat din lanturi.

Cireasa de pe tort vine de-abia pe final. Sea of Cowards se inchide cu cel mai straniu cantec de pe disc - Old Mary se construieste sacadat in doua minute, in cel mai naucitor si obsedant experiment de pe intreg discul.

The Dead Weather e un super-grup:

Alison Mosshart - lead vocals, rhythm guitar, percussion, keyboard
Jack White - drums, lead vocals, guitar
Dean Fertita - lead guitar, organ, piano, synthesizer, backing vocals
Jack Lawrence - bass, drums, backing vocals

Primul contact pe care il ai cu un disc e cel vizual. Te uiti pe raft, in sus si in jos, scanezi cu privirea si eventual intinzi o mina. Pretentiile intelectuale le tradeaza coperta. In cazul de fata o lucrare plastica iar in interior o fotografie cu o fata cuminte. Nimic agresiv, nimic intrigant. Asta e bariera. Daca o treci descoperi cu totul altceva. Coperta e lucioasa, aluneci pe ea, faci o copca si te scufunzi.

Avem foarte putine exemple de fete cu chitara care au razbit in muzica noastra. Aproape toate imi sunt extrem de familiare si intr-un fel le-am urmarit destinul. Pe Maria Magdalena Danaila o cunosc de mai bine de 10 ani, m-am luptat sa isi scoata discul, pe Ada Milea am intilnit-o la o intersectie, am adus-o la radio atunci cind nimeni nu o stia si am aruncat Clujul in aer. Cu Teodora Iacob am avut bucuria chiar de a lucra si de a-i scrie citeva texte si doua cintece pentru albumul de debut. Acesta e valul de unde apare si Alina Manole.

Ca si la sah, importanta este prima miscare. Iar cintecul de deschidere, “Amantele” e o concentrare a tot ce urmeaza sa asculti pe disc. E clar, interpretul trebuie sa joace un rol. In majoritatea cazurilor rolul ales e unul clasic, lipsit de o intriga ce ar putea crea ambiguitati si discutii. O fata care cinta isi joaca confortabil rolul de iubita, de femeie indragostita cu suferintele si aspiratiile ei. Alina Manole alege alt drum. Ea face pactul cu diavolul pentru a semna mai apoi tratatul de pace. Ea e amanta. Frivola. Colectionara. Rolul ei e unul de compozitie. Fiorul asta se scurge mai apoi si impregneaza cu parfum si celelalte piese…”Prietenul invizibuil”, “Sirenele”, “Asa si asa”, “Iubit de mi-ai fi fost”…

Isi pune manusile, i se potrivesc… Voila la femme fatale ! Si de aici urmeaza mizanscena. E folk pentru ca se aude ici colo chitara acustica pe care au fost compuse piesele. E mult jazz pentru ca e pian iar compozitiile o cer, e retro pentru ca albumul foto incepe sa fie rasfoit cu zgomot. Trebuie sa ai rabdare sa il asculti pina la capat. Abia atunci iti dai seama ca acea coperta nu are nici o legatura cu continutul. E un circ muzical, sunt personaje care se agita, politii grabite, topoare si cercuri, si dupa perdea… ea. Ea privind totul ca pe un film vazut a doua oara.

Sunt insa si copilarii. Metaforele sunt uneori niste conjuncturi cerute de rima. Insusi titlul discului si al piesei principale, “Luna Patrata”, mi se pare o sintagma greu de patruns. Ceva care e rotund si devine patrat e un nonsens, nu poate face o “impresie buna”. Ma gindesc aici la o minge devenita patrata, sau de ce nu la metafora populara “cap patrat”. Dar vorba cuiva… “In definitiv sunt textele mele si fac cu ele ce vreau !”. Asa e.

In concluzie discul e altceva. Alina e o alta Alina decit cele vazute deobicei la televizor. E o femeie curajoasa si poate tocmai de aceea te poate tine la distanta. Poti sa o birfesti, sa o desconsideri, sa o condamni ca babele duminica dupa slujba. Sau din contra… poate fi o figura pe care sa o stii foarte bine. De demult…

Albumul vine din partea unui muzician obisnuit cu scena underground a jazzului. Underground pentru ca la noi jazzul urca arareori deasupra, iar lumina nu ii este ingaduita decit cu ocazia putinelor festivaluri de gen. Asa ca Mihai Sorohan si-a facut rodajul, cintind in diverse formule, in spatii mici, uneori pline de fum, in jam sessionuri ce pareau nesfirsite.

Albumul incearca sa resusciteze ceva ce nu s-a concretizat foarte clar niciodata in Romania, acel spirit dual de jazz si rock care a facut cariera in anii 70, departe de noi. E un disc care isi face singur loc pe raftul colectionarului linga cazurile clasice… Cobham, Zawinul, Miles sau chiar Gong. E acel sound ‘after midnight” care te poate purta la volanul masinii tale, chiar si imaginare, pe nesfirsitele sosele ale cerului.

Discul e frumos structurat cu un lider, Mihai Sorohan, ce trece foarte usor de la un instrument la altul. Desi consacrat ca si trompetist, el sparge orice prejudecata si cinta la fel de spectaculos si la chitara, keybords sau bass. E un disc cat o razbunare.  Alaturi ii apar colaboratori la fel de interesanti, insa amprenta generala este a liderului. Desi interiorizat si plin de intrebari in viata de zi cu zi, Sorohan explodeaza atunci cind cinta. Muzica sa are densitate, un sunet clar si impune imediat respect. E dinamica, pentru ca esenta jazz rockului ii este familiara, insa nu inceteaza de a fi si emotionanta . Singura problema in care artistul se inseala e faptul ca isi pune intregul sub semnul anacronicului. E un disc anacronic doar pentru ca apare in Romania. In esenta, sa deloc ascunsa, albumul e cit se poate de universal si merita descoperit de cit mai multa lume.

Filmari cu Sorohan in postura solo nu am gasit pe net , insa colaborarile lui cu Slang sau cu alte asemenea gasti, vorbesc in imagini suficient de raspicate.

Traiesc intr-o tara unde e obligatoriu sa te vaieti ca sa te bage cineva in seama. Vaietul inlocuieste sunetul. Suferinta pusa in cel mai banal mod pe aceleasi note care in alta conjunctura au trecut razant cu cerul. In Romania muzica nu mai zboara. E plictisitoare si se usuca banal ca un zat pe cestile de cafea de alaltaieri seara.

In 92 puneam intrigat mina pe un disc cu o coperta ciudata si cu un titlu la fel de bizar. “Va fi Lazare, va fi !” era primul disc lung si unic al formatiei Roata. E un disc pe care l-am pierdut 4-5 ani dupa aceea si pe care l-am regasit cu bucurie in memorie la sfirsitul anului trecut. Roata a fost ochestiune greu de inteles. Sorin
Chifiriuc fusese indexat de la bun inceput. Cintase cu Mircea Florian si ceva din delirul semantic de acolo ii ramasese in singe ca dupa un episod contagios. Vocea i se alterase in timp suficient de tare incit sa trezeasca stafia lui Dorin Liviu Zaharia alocuri pe acest disc. Si tocmai de aceea vinilul devenise pentru mine o provocare.

Versurile sunt libere de orice forma de constringere. Cel care le-a scris nu cred ca a fost niciodata banuit ca fiind poet. Florian Pittis a iesit din lirica usor facila a versurilor pe care le scrisese pentru Mircea Vintila si a devenit taios si plin de margini ascutite pe discul formatiei Roata. E un disc profund crestin prin mesajele sale, insa un crestinism pe care nici un practicant nu l-ar intelege decit dupa ore bune de dezbateri si schite in carbune. Primul frison e insa muzical. Trioul cu Sorin Chifiriuc la chitara si voce, Elena Perianu la clape si voce, si Valentin Badea la bass, sparge toate tiparele in care se facuse muzica la noi pina atunci, si creaza un loc aparte. Pentru mine, ca si ascultator, bucuria si emotiile, chiar si cele tembele, se succedau ametitor.

Am curajul sa spun azi ca acest album, pe care nu il mai poti gasi absolut nicaieri, a fost cel mai interesant din anii 90 de la noi. Devenind probabil si cel mai important disc necunoscut din Romania. Despre Roata s-a scris putin in anii 90, mai apoi nu a mai fost de ce. Pe internet doar arhiva radio 3 mai pastreaza dovada acestei existente si de azi o pagina aici. Singurul cintecel gasit pe tube e chiar piesa de deschidere,
“Rugaciune la Sfirsit De Mileniu”, un cintec precedat de o tulburatoare aparitie a lui Teo Peter recitind citeva ginduri ale lui Constantin Noica. La atitia ani scursi de atunci Roata mi se pare inca o chestiune rotunda.

De ce nu te citeste lumea ? Pentru ca ai ajuns sa scrii despre chestiuni personale, pentru ca propriile tale obsesii nu sunt interesante pentru gloata aburinda. De ce te citeste lumea ?
pentru ca aduci trairile tale la un numitor comun, extragi exact ceea ce e de inteles pentru toata lumea. Si asta e poarta facila de intrare, asta e biletul. Eu nu-mi doresc sa ma citeasca
neaparat cineva. Scriu aici pentru ca simt uneori ca lasind o urma as putea gasi mai usor drumul inapoi. Eu, pentru mine, am drumul si in spatele cefei. Si nu e putin.

Initial stiu ca am vrut sa fac altceva. Si in general cind te apuci de una iese alta la iveala, si pe una nu are cum sa o mai stie nimeni. Nu va ingrijorati. Si cu voi se intimpla acelasi lucru mereu.

Despre Nils Petter Molvaer nu as putea sa spun nici un lucru adevarat. E un muzician care invadeaza singele in primul rind. E ca si un virus pe care oricum il porti in corp de atita vreme si
care in 40 la suta din cazuri nu ajunge sa iti faca nici un rau. Purtam din nastere in singele nostru toate bolile si epidemiile de care ne vor rapune odata. Molvaer e acolo. Eu cred ca il aveau in gene si parintii nostri. Atita doar ca au trebuit sa treaca citeva generatii pentru ca virusul sa iasa.

Molvaer nu are legatura cu nimic din ce am auzit pina acum. E cu zgomotele sale ca o fanfara funerara care ne insoteste fara sa ne dam seama. El nu are fata. Are uneori numai un profil iesit in afara, cu straluciri de nichel sau alama. Si ca orice virus are forte supranaturale. Molvaer e o boala autoimuna, te distruge din interior. Te ingheata pentru ca e nordic si ramine de neinteles ca si basmele islandeze.

Si a inceput cu o ploaie care nu prevestea nimic. Era firesc, doar suntem in octombrie. Dupa care orasul s-a umplut de apa. Mai intii pina la buza trotuarului. Apoi mai sus, scaldind gleznele doamnelor ce se prelingeau pe caldarim. Cainii au disparut primii sub ape. De data asta nu a mai venit nimeni sa i salveze, nici Noe, nici Mihai Constantinescu. Politia a vrut sa ia masuri insa era prea tirziu . Liniile telefonice picasera. De pe acoperisuri pescarii se indesau unii in altii, cu unditele pregatite. Primul vapor a intrat in oras cam dupa ora prinzului…

De ce ne plictiseste ploaia in asa masura incit sa ne inunde gindurile si sa ne potopeasca mintea ? Din punct de vedere statistic suntem 90% ploaie, prea putin rest si maruntis.

Steve Hackett a cintat in anii 70 cu Genesis, in varianta aia de Genesis fara hituri de televizor, cu Peter Gabriel la voce si cu Phill Collins la tobe. Dupa care mai mult solo sau cu Steve Howe la doua grifuri. A cintat si in Romania, anul asta la Garina. Nu am auzit foarte multe comentarii despre aparitia lui. Ideea e ca joaca mai mult un rol in low-profile. Nu se da prea mult peste cap, are ceva din atitudinea lui Robert Fripp. Sta calm cu chitara in brate si cinta.

Albumul sau “Darktown” mi-a placut la nebunie. L-am luat fara sa clipesc inca de cind i-am vazut coperta. “Darktown” e o poveste despre lumea de dincolo, o istorie scrisa sub inspiratia unui cimitir. E grandios, are ceva din anvergura lui “The Wall”, desigur pastrind o oarecare proportie. Piese cu armonii ciudate, interventii ale saxofonului lui Ian McDonald, un album cu largi peisaje sonore. Asa cum nu se intimpla in zilele noastre unde totul e concentrat si livrat imediat. Albumele care spun povesti sunt captivante, sunt mult mai misterioase si te fac sa revi mereu la ele intrigat.

Am cautat spre exemplificare ceva de pe “Darktown” si am gasit o secventa live, chiar cu piesa care da titlul discului, iar surpriza a fost ca alaturi de Steve Hackett sa-i mai descopar pe Paul Gilbert, pe Nuno Betancourt, si mai ales pe John Paul Jones. M-am gindit la albumul asta si pentru ca ploaia imi da uneori un sentiment de o usoara apocalipsa, desi discul nu e despre asa ceva, ci poate despre o lumina a intunericului de dedesupt.

Diminetile imi prilejuiesc tot felul de apropieri ciudate de oameni pe care ii vad intimplator si pe care sigur nu o sa-i mai vad niciodata. In noul context urban, in care masinile convietuiesc peste tot, si pe trotuare si pe linga trotuare, deplasarea pe sosea e anevoiasa. Inevitabil te intersectezi cu farurile unuia care vine din sens opus. Si nefiind loc de doua capre pe un pod ramine la latitudinea unuia dintre cei 2 sa o lase mai moale si sa il lase pe celalalt sa treaca. Azi, desi era evident ca eu trebuie sa trec, bolidul mare, negru si urit din fata mea nu s-a miscat in nici un fel in nici o directie. Asa ca am trecut incet, la limita frecarii, si cind geamul meu a ajuns in dreptul lui am oprit . Am fost curios sa stiu daca un astfel de imbecil are o fata odihnita la ora aia. In fine, era un uricios cu mustata, negricios, imbracat intr-un costum cu o cravata penibila. S-a uitat dispretuitor la mine. Am simtit atunci pentru vreo 2-3 secunde ca urasc tot ce ma tine aici, nationalitatea, religia, folclorul, banca nationala, carpatii… As fi vrut sa stiu ungureste sa-l injur si sa-i spun ca Ardealul nu-i al lui. Si mai apoi sa-l vad cum pune botul balos si eventual sa scot un pistol cu bile. Si sa-i trag o bila in bila.

Intre timp m-am calmat. Astfel de intilniri au loc zilnic, poate chiar in fiecare clipa. E o confrutare a doua lumi care una se extermina pe cealalta. Asadar, ca sa avem vreo sansa, trebuie sa devenim mai violenti.

Sa trecem la muzica si sa incepem cu o intrebare. A auzit cineva de trupa Eleven ? Nici daca dai search pe google nu le gasesti usor habitatul. Se trag din furia anilor ‘90 si sunt o afacere de familie. Chitaristul Alain Johanes e consortul claviaturistei (ca altfel nu stiu cum sa-i spun) Natasha Schneider. Au scos citeva dintre cele mai interesante albume de rock alternativ si asta pentru ca au fost foarte personali in materie de armonie. Poate de asta nu au iesit la suprafata… Daca esti prea intelectual acolo unde nu e neaparat nevoie esti exmatriculat.

Oricum albumele lor “Eleven”, “Avantgardedog” sau “Howling Book” sunt niste chestiuni care merita explorate. Si in plus, Chris Cornell, i-a luat alaturi si pentru compozitii si pentru inregistrarile albumelor sale solo si asta nu a putut fi decit un plus. Hai sa ascultam acum Reach Out, o piesa cu un sound destul de violaceu insa cu un mesaj foarte solar. De asta si stau linistit, daca am Eleven in masina ma pot pune cu orice produs de serie limitata pe care-l intilnesc.

Exista oare ceva care sa intreaca orice inchipuire ? Ceva de nepovestit ? Iui da !…  Undeva pe un raft ascuns, la mine in casa, se prafuieste un disc minunat. Se prafuieste pentru ca nu am de gind sa-l frec toata ziua buna-ziua, ci il tin acolo pentru momente de turbare. Caci de cum ii dau drumul simt ca ma ia mama dracului si ma duce cu ea ba la piata, ba la coafor, ba la maica-sa. Despre ce vorba ? Evident ca va spun. Asezati-va linistit !

Eric Burdon nu a fost un tip misto in anii 60. Era mic si destul de gras, si cu o fata care nu-ti inspira mare incredere. Ca daca avea si el o moaca mai de doamne ajuta azi era un icon. Asa lumea stie ca a cintat piesa aia cu casa din New Orleans si cam atit. Ghinion, pentru ca daca sapi si cauti, dai, dupa parerea mea, de un disc absolut fabulos. “The Black-Man’s Burdon” e clar un album despre tirania albului impotriva negrilor. Caci formula de trupa din 71 il alatura pe Burdon unei cete de negrisori anonimi si geniali.

Asta e un disc despre cum e sa fii excentric si dus cu pluta. Se deschide cu un fel de cover dupa “Paint in Black” al Stonesilor, insa intr-o maniera care te face sa sari de pe scaun instantaneu. Ideea e ca daca vrei sa ia foc ceva, pui oblogatoriu 3-4 negrisori sa tina ritmul, de preferinta fiecare pe un alt instrument. Piesa de deschidere are 13 minute si e o dinamita muzicala, e ceea ce ar putea sa se numeasca psihedelic funk. Un jam session in care fiecare aparent face ce-l taie capul iar vocea si interventiile lui Burdon sunt colosale. Tipul are atita forta si tempereaza atit de bine momentele de improvizatie,  incit uneori imi pare Baloo din Cartile Junglei.

Eu zic ca merita cautat acest disc si daca ati avut vreodata impresia ca stiati tot ce e important despre muzica anilor 60-70 s-ar putea sa va fi inselat. Discul asta o sa va dea peste cap. Eu l-am sters astazi de praf si l-am ascultat deja de 3 ori si eram convins ca nu o sa gasesc nici o filmare pe iutub si culmea… cineva a postat un fragment e adevarat, tocmai din piesa de deschidere. Nu sunt decit 3 minute dar e un inceput. Si au negrii aia niste freze… Cind ascult discul asta ceva parca ma impinge permanent sa fac tot felul de chestii antisocale de genul, sa beau, sa fumez, sa ma scalambai, sa zimbesc si chiar sa gindesc.

Am primit o notificare de dimineata,  cica ar cam fi vremea sa mai postez ceva pe blogul asta daca vreau sa ma numesc persoana serioasa. OK imi spun. Pai hai sa vedem cam despre ce as putea scrie acum. A aparut cu vreo luna in urma un disc nou cu King’s X. Una dintre trupele pe care atunci cind le-am descoperit am inceput sa tremur. Era dupa revolutie si la noi in tara nu erau canale tv de muzica. Doar citeva ore, absolut imposibil de anticipat cind se dadeau clipuri sub egida Super Channel. Ei bine…

La un moment dat apare o trupa cu o piesa “It’s Love”, imi iau urgent carnetelul si-mi notez, King’s X. Au urmat citeva saptamini in care m-am tot gindit cum as fi putut face sa pun mina pe disc. Nu exista internet, televiziune, nu existau radiouri, nu exista decit revolutie atunci. Pare imposibil de crezut dar asa era…se digerau aceleasi intimplari despre lupta eroica.

Aflu dupa o vreme ca as putea sa gasesc albumul undeva prin centru, unde niste domni, foarte respectabili astazi si artisti, inregistrau casete intr-un butic. Am ascultat caseta aia de mi-a crapat carcasa. Albumul “Faith, Hope, Love” este unul dintre primele 5 ale rockului de dupa epoca Renasterii din anii 60-70. Melodii fantastice, trei tipi brici pe instrumentele lor si in plus fiecare cu o voce incredibila. Uneori cinta toti 3,  unul peste celalalt.

Pe basistul Dug Pinnick l-au vrut si Deep Purple pe la inceputul anilor 90 cind Gillan fusese pe picior de plecare iar Ty Tabor a cintat cu Dream Theatre pe una din piesele albumului “Falling into Infinity”. Mai e de cautat si trioul The Jelly Jam, unul dintre proiectele chitaristului Tabor din perioadele de pauza King’s X.

Ideea e ca trupa asta are ceva aparte. Cinta ca niste dementi pe instrumente, basul e distorsionat mai tot timpul, folosesc acordaje speciale dar inainte de toate armonii vocale si voci colosale. Am ascultat mai apoi, tot de pe o caseta obosita, “Dogman”, alt disc exemplar, si mai aproape de zilele noastre “Ogre Tones” si ultimul “XV”. Oamenii au mai imbatrinit putini, au devenit ceva mai patetici si poate mistici dar asta e inevitabil. In sound insa sunt tari in continuare. E genul de muzica pe care daca il asculti in masina, si nu ai un model nou, ai toate sansele sa gauresti garnitura de chiuloasa.

Am vrut sa dau un link catre una dintre piesele noi insa inca nu exista nici un clip disponibil asa ca va propun “Alone” care deschide penultimul lor album de studio. Si ma mai obsedeaza ceva… freza basistului care e absolut la locul ei.

Si cu toate astea liftul are ceva misterios. Uneori crapaturile lui arunca umbre fade peste limbile de beton, alteori scirtziitul te-ar putea face sa iti inchipui o vioara. Si mai sunt si fringhiile. Foarte multe fringhii. Lifturile sunt de aceea pentru mine niste corabii claustrate, parasite de echipaj inainte de naufragiu.

Azi, ziua a inceput cu o ploaie lunga si deloc siciitoare. Atit de lunga incit masina mi s-a umplut de apa ca o galeata. M-am gindit sa scriu despre potop. Dar e banal . Si mi-am amitit de o trupa minunata de pe la mijlocul anilor 90, o chestiune alternativa, cu un bas cu corzi lipsa, o toba si un saxofon. Atit. Cine mai stie astazi de Morphine ? Trupa rock fara chitari a anilor 90 e o raritate pusa deoparte doar pentru cei curiosi.

Am acasa discul lor cel mai bun. “Cure for Pain”. Extraordinar. Plin de angoase, subterfugii si refugii. Cindva piese de pe el vedeam la MTV-ul care nu fusese inca nationalizat. Trupa are de toate, chiar si destinul tragic al vocalistului care moare pe scena, la Roma, in plin concert, in urma unui atac de cord. Mark Sandman.

Asa ca am ales astazi spre auditie piesa “Buena”, lipicioasa si adeziva inca de la prima auditie. Are un clip cu lifturi, iar in text apare dracu. In rest poate totul e mai bine acum ca si anul trecut la aceeasi ora. Sau poate nu. Sau poate ce importanta mai are ?