E o obisnuinta mai veche a omului sa vada retrospectiv ce s-a strins si ce s-a cernut dupa trecerea unui an de zile.
Am sa incerc sa continui ideea lansata de broasca ceva mai sus si sa vad ce mi-a ramas mie din muzica de dincolo, dupa 2011. Si voi incepe aleator, cu exact ceea ce imi vine acum in minte. Ca la un extemporal fulger.
In primul rand l-am descoperit pe Bjorn Berge. Un chitarist norvegian care stringe in muzica sa experienta unor inaintasi de marca gen Leo Kotke sau Eddie Wedder.
Omul asta, care e extrem de spectaculos in concerte, a intrat in studio si a cizelat pina la stralucire un disc intitulat “Blackwood”. Il asculti si iti dai seama ca expresivitatea e un cumul de artificii si tehnica. Aici inclusiv zgomotele si scartaitul corzilor are un sens foarte bine definit. E genul de auditie care iti transmite clar ideea ca nu e cazul sa te apuci de chitara sau sa mai continui pentru ca instrumentul asta e o afacere serioasa. Dar una e tehnica si alta e compozitia. Iar compozitiile sunt si ele brici. De ce dracu’ nu stie lumea de omul asta nu imi dau seama. Cu atit mai mult cu cit canta si in engleza.
Sar de la una la alta si zic acum de Tom Morello. Album beton cu un titlu oligo, “The Nightwatchman World Wide Rebel Songs”. Asculta-l in masina si vei vedea drumul dintr-o alta perspectiva. In primul rand iesi din context si intri intr-o lume extrem de relaxata. Morello nu e rockerul pe care il stiam din prima linie a anilor de glorie ai rockului alternativ. De data asta lasa orice urma de virtuozitate doar pentru scurtele secvente unde aceasta este necesara. Piesele ar merge bine la chefuri de absolventi de facultati umaniste. Sau, zic, pare o replica la cantecele noastre populare folk care se canta pe munte. Dar evident cu diferenta clara dintre doua forme de relief care nu au nimic in comun. Muntele lui Morello se
urca frenetic dintr-o singura incercare.
Bell X1 sunt o trupa irlandeza care, exact ca si U2, si-au luat numele de la un avion de vanatoare. Chestiunea poate parea amuzanta pentru o tara care nu cred ca are mai multe avioane decit noi, dar care are evident mai multe aripi. Nici dracu’ nu a auzit de ei in Romania dar cica ar fi extrem de populari la ei acasa. Discul lor “Bloodless Coup” m-a facut sa inteleg cit de important e sa iti construiesti curat si frumos o compozitie. Se aud, din cind in cind, tot felul de gageturi si scurtcircuite electronice, care in mod normal m-ar fi indepartat, dar pe care aici le accept cu bucurie. Asta e genul de disc care ar putea calma si beretele negre, kmerii rosii, si gruparile IRA si pe Miron Cozma.
Dintre cei batrini, m-au bucurat pina la lacrimi Wishbone Ash, care revin in 2011 cu un disc intitulat “Elegant Stealth”. Asta e trupa care mi-a luminat anii negri din viata si tocmai de aceea le-as ierta orice. Andy Powell continua sa fie in gasca, sa scrie si sa cante, iar sunetul Rickenbackerului iese iarasi din strafunduri spre lumina. In mod normal niste oameni trecuti de 60-65 de ani ar trebui sa isi oblojeasca ranile si reumatismul. Astia nu si nu. Canta cam cum cantau in anii 80, tot despre gagici, tot cu doua chitari solo care se armonizeaza. O trupa a sperantei colective masculine care neaga pina in ultima clipa andropauza.
Le zic doar pe astea patru desi ar mai fi lucruri de spus, dar e mai frumos ca unele treburi sa ramina neterminate.
