Tudor Runcanu : Unul dintre discurile pe care le-am ascultat în neştire în copilărie şi care m-au marcat definitiv a fost “Fântână”. Am aşteptat foarte multă vreme o continuare, am sperat că va exista o continuare, un poem epic sau o operă rock. A apărut un cântecel şi pe “Tainicul vârtej”. Aţi avut la momentul acela o idee globală asupra poveştii lui Creangă? Există şi alte fragmente undeva?

Mircea Florian: Există o operă întreaga care se cheamă “Harap Alb” dar care nu şi-a găsit deocamdată producătorul, finanţele, scenă şi actanţii. Asta e partea mai proastă… dar cine ştie, poate peste 268 de ani, opera va fi înscenată pentru că ea există cu totul, şi cu muzică şi cu textul rescris şi dramatizat de mine. Piesele despre care spuneai sunt din această lucrare care avea un ambitus foarte mare. Există piese înăuntrul operei care sunt cu totul diferite faţă de cele 3 care s-au auzit în concerte şi s-au imprimat. Erau şi piese exclusiv interpretate de instrumente acustice, era şi multă electronică, era o paletă foarte largă de timbre şi de posibilităţi instrumentale.

Tudor Runcanu: Aţi avut o deschidere foarte mare către instrumentul acustic în paralel cu cel electronic. Aţi adus sitarul, aţi adus drâmba în anii 70, sunt instrumente care păreau extrem de exotice atunci. Aţi renunţat în ultima vreme la ele în favoarea celor electronice? Spuneaţi despre drâmba că e primul instrument sintetic.

Mircea Florian: Da e un instrument pe care eu îl ador. În primul rând pentru că e atât de mic încât îl ai tot timpul la tine… îl am şi acum la 2 centimetri de mine în geantă. Pe de altă parte, intradevar, el este un instrument care se bazează pe armonice superioare, pe celebra serie a lui Fibonacci. E un instrument foarte precis, foarte ştiinţific. Pitagora s-a ocupat de „muzică dintr-un sunet”, de aspectul matematic al muzicii, în felul în care, cu monocordul şi cu toate “echipamentele” pe care le-a construit, a încercat să pătrundă misterul muzicii dintr-un singur sunet. Pentru că aceasta este şi drâmba: un instrument cu care se poate face muzica cu toate că produce un singur ton. Dar din tonul acela, dacă ştii cum să o faci, poţi extrage toate sunetele Pământului. E un instrument la care ţin foarte tare. Am făcut tot ce am putut să ţin în viaţa câteva instrumente care sunt pe cale de dispariţie, care stau să moară – şi le ţin într-o stare comatoasă. Din păcate nu reînvie nici unul. Nici măcar cobza care a avut un moment în care părea că se va mai dezvolta. Acum mai am o altă durere şi preocupare pe cap… tulnicul. Şi el este destul de periclitat şi apăsat de o iminentă dispariţie. În astfel de situaţii trebuie făcut ceva; eu încerc să fac ceva… Ultima oară: am avut un concert la Berlin unde am fost invitat la închiderea Festivalului de Film Berlinale. Am luat şi patru tulnicărese din Munţii Apuseni cu mine, în frunte cu doamna Mariana Gligor, o muziciană extraordinară, şi a ieşit ceva foarte frumos. Sper ca, în combinaţia pe care am făcut-o, cu încă doi Dj şi un Vj, publicul tânăr poate să se apropie mai uşor de instrumente atât de arhaice – se naşte astfel speranţa unui reviriment.

Tudor Runcanu: Revenind la anii 70 şi la Ceata Melopoică, vrând-nevrând îmi dau seama că foarte mulţi dintre oamenii de acolo au fost marcaţi de întâlnirea cu dumneavoastră. Spre exemplu Sorin Chifiriuc, care sunt convins că ar fi făcut o cu totul altă muzică dacă nu ar fi cântat în acel context. El a devenit şi este un important artist experimental, underground… sunteţi un fel de avatar pentru el, din punctul meu de vedere.

Mircea Florian: Da, dar e drept că fluxurile circulau dinspre ambele părţi. Eu la rândul meu am primit foarte mult de la oamenii cu care am lucrat. Fie că era Liubisa Ristici, care acum e un sitarist extraordinar trăind la New York, sau Gabi Căciulă, sau Sorin Chifiriuc, sau chiar Mihai Creţu, nepotul lui Jonny Raducanu. De la toţi am luat câte ceva… sigur că voi fi dat şi eu, impulsuri, idei. Dar am primit, am primit poate chiar mai mult.

Tudor Runcanu: Mă gândesc că muzica pe care aţi scris-o se susţine foarte mult şi prin cuvânt. Şi aţi împins metaforă poetică la extrem. Există fragmente suprarealiste de genul “Asia cu patru vârfuri”, care sunt greu de tradus. Nu aţi optat pentru ceva mai facil, pentru o rimă în coada sau pentru o poezie clasică. Aţi fost consecvent cu stilul ăsta poetic. Era un risc şi cred este în continuare.

Mircea Florian: Da, dar nu vreau să se uite deloc ce am spus la început. Pentru mine contează enorm poezia şi muzica. Nici măcar nu zic muzică şi poezia. Realmente, în algoritmele mele, poezia este cea mai importantă în ultimă instanţă. Culmea este că nu am vrut să o păstraz în scris aşa cum se face, în fel şi fel de volume. Evident că au apărut acum domni şi doamne, lume, iubitori a ceea ce fac, care mă roagă: „… Domnule, fă ceva să le avem pe hârtie, pentru că ne-au încântat, metaforele sunt grozave, însă nu le avem pe hârtie. Dar eu le-am publicat. Le-am publicat câtându-le. Publicare nu înseamnă neapărat să le tipăreşti pe o hârtie la o tiparniţă. Publicare înseamnă să le faci publice. Ori eu le-am făcut publice de le-au sărit capacele! Le-am cântat de nenumărate ori şi cântecele şi chiar poeziile, poezii care sunt de găsit şi pe internet. Trase în condiţii mai puţin grozave, pentru că pe net nu mai ai nici un control. Aşa că zic: „…să facă cineva ceva dacă chiar o vrea, pentru că eu chiar vreau să mă ocup de făcutul lucrurilor ce vor să vină şi nu neapărat de publicarea vechilor lucrări pe hârtie ori pe CD – multiplicarea este o altă meserie. Aşadar poezia e foarte importantă pentru mine în contextul acestor produse conglomerate care sunt cântecele mele formate din muzica, din acting, din poezie, din culoare.

Tudor Runcanu: Îmi vine să vă întreb despre “Tainicul Vârtej”, şi vis-a-vis de acest album am putea face un interviu întreg, pentru că e un paradox ceea ce s-a întâmplat, înainte şi după ce a apărut. El a dispărut practic din magazine, eu îmi amintesc că l-am găsit la Oradea într-o consignaţie, cineva vindea două discuri: Marius Popp cu “Acordul fin” şi Mircea Florian. Ambele discuri aveau preţul de 3 lei, deşi la vremea aceea discurile se vindeau cu 26. Poate cineva nu a vrut să le arunce, sau nu s-au casat, şi le-a pus cu 3 lei într-un colţ, într-un magazin. Şi toată nebunia asta a creat o aură vis-a-vis de discul acesta, care în momentul acela dar şi acum pare cel mai curajos gest din undergroundul românesc

Mircea Florian: Da, şi eu l-am simţit la fel. Ţin minte că eram în pragul exploziei. Discul l-am scos în anul în care am şi plecat din ţară. Nu am apucat lansarea discului pentru că am plecat în America. Poate şi din cauza asta discul a avut o viaţă atât de curioasă. S-a vândut foarte bine, după care nu s-a mai vândut, discurile s-au scos de pe piaţă. După care s-a mai tipărit un tiraj – probabil zicând că trebuie recuperată investiţia. Dar nu trebuia pus prea în faţă în vitrine. Mi s-a povestit că erau tot felul de indicaţii de la centru: „…fiindcă omul e plecat, însă nu e nici asta prea sigur”. Atunci când l-am făcut ne aflam toţi cei din trupa aceea, inclusiv Dietrich Krauser, care a plecat şi el chiar mai devreme decât mine, într-o tensiune explozivă din cauza presiunii care se aplica asupra noastră. Mie îmi erau expoziţiile închise fără nici o pauză. Şi nu erau expoziţii neapărat „anti”, pentru că nu puteai face aşa ceva. Dar şi simplul fapt că nu erai aliniat era un afront faţă de sistem şi era, bineînţeles, pedepsit ca atare. Atunci se închideau chiar şi expoziţiile mari de grup la care am participat. Îmi amintesc de ultimele 3 mari închideri de expoziţii la Institutul de Arhitectură. În plus de la un moment dat nici nu mai puteam să cânt. A fost dată o interdicţie şi nu mai „încăpeam” pe listele artiştilor invitaţi în concert. Toată chestia asta nu avea cum să rămână fără urmări pentru că în subtextul fiecărui cântec practic se afla încă o palmă pe care încercam să o dau sistemului şi mai ales celor care se ascundeau în spatele sistemului.

Tudor Runcanu: În încheiere, vorbiţi-mi puţin despre modalitatea în care vă acordaţi chitară, ştiu că folosiţi un sistem personal, încă din anii 70.

Mircea Florian: Îl folosesc de când m-am apucat de chitară, deci nu e din 70 ci de undeva din 60. Folosesc o scordatură pe care am descoperit-o şi într-un muzeu la Londra – nu e o invenţie proprie. Am găsit-o ca mod de acordare a unei chitare foarte mititele. Părea aşa, ca o chitară trei sferturi care se găseşte la Royal Museum. Pe nota lămuritoare a exponatului scrie cum era acordată: exact aşa cum este acordată chitara mea, Sol-Si-Re-Sol-Si-Re. Credeam că am descoperit de unul singur aceasta scordatură însă, cum vă spun, exista deja demult. Practic, un acord major cu care se pot cânta extrem de uşor acorduri deschise, open, care nu au terţe, au numai cvinte. Şi mă folosesc adesea pentru a cânta modal, în moduri în care nu există calitatea asta minoră sau majoră, care duce într-o anumită direcţie. E mult mai permisivă zona asta şi mă simt bine. Asta nu înseamnă că nu am şi piese pentru chitara obişnuită, folosesc şi chitara cu acordajul italian, dar acordajul modal e cel cu care cânt cel mai mult şi cel mai adesea.