Tudor Runcanu: Foarte multă lume vă recunoaşte ca fiind un înaintaş al folkului, e prima referinţă care se face vis-a-vis de Mircea Florian, un înaintaş de la care se revendică foarte mulţi, inclusiv cei din propria generaţie, inclusiv cei din ziua de astăzi. În acelaşi timp, sunteţi un înaintaş şi în muzica electronică în România. Vrând, nevrând aţi mers de la început pe două planuri care aparent erau îndepărtate, erau paralele.

Mircea Florian: Mie mi se părea că nu sunt deloc îndepărtate, mie mi se părea că sunt chiar convergente cumva. Am folosit convergenţa lor în câteva din piesele mele. Acum, cu aspectul istoric al muzicii folk e de spus doar atât: cred că doar faptul că am fost unul dintre primii care am cântat folk este cel care i-a determinat pe mulţi să se apropie cumva de ceea ce am făcut şi să declare că i-am influenţat. Adevărul este că eu nu simt deloc asta. Eu nu văd pe niciunul care să facă lucrurile pe care mie mi-ar fi plăcut să le facă cineva care e tânăr şi o ia de la început şi care este influenţat de mine. Poate aici greşesc eu, dar ăsta este adevărul.

Tudor Runcanu: Mulţi oameni din generaţia dumneavoastră se revendică de la Bob Dylan, toţi au acelaşi reper “Blowing în the wind”, vreau să vă întreb dacă aveţi un model care v-a influenţat atunci în acel moment al începutului, în anii 60…

Mircea Florian: Nu, nu am avut… Sigur că am ascultat şi Bob Dylan şi Woody Guthrie, şi Joan Baez, câţi şi câţi, chiar şi pe cei francezi, pe Antoine sau pe Donovan din Anglia, dar nu pot să spun că erau nişte modele. Pentru că la mine aşa s-a întâmplat: influenţele erau foarte multe. Dacă aş începe acum să îi listez pe toţi care pe vremea aceea îmi plăceau, îi ascultăm şi mă formau cumva, ar trebui să îi amintesc şi pe Pierre Schaeffer, şi pe Stockhausen, şi pe Boulez, ne-nu-mă-ra-ţi. Important este că cel mai bazal motor era dorinţa mea de a face poezie şi muzica născută din aceeaşi minte şi din aceeaşi simţire. Acesta era deziderantul meu şi acesta este încă şi astăzi – vis-a-vis de această muzică, de expresie mai soft, cântată cu vocea şi chitară, sau chiar cea cântată electric cu diversele formule de trupe cu care mai cânt în continuare. Am şi numit-o, i-am spus la un moment dat melopoia, muzica şi poezia îngemănate. E un concept foarte vechi ce vine din antichitatea greacă. Aceasta era ceea ce mă tensiona, ce mă ţinea pe o cale, îmi folosea drept şina pe care să merg.

Tudor Runcanu: În câteva dintre interviurile pe care le-aţi dat, eraţi împotriva reeditărilor de CD-uri a înregistrărilor pe care le-aţi făcut în anii 60, 70. Ele sunt prezente în arhivele radiourilor, la Bucureşti sau Cluj, şi aţi declarat atunci că preferaţi să rămâneţi mai degrabă un personaj din folklorul folkului, să fiţi mai degrabă mitologie decât realitate. De ce?

Mircea Florian: E un orgoliu – trebuie să recunosc – fiindcă nu poţi, a posteriori, să forţezi destinul public al operei sau al artistului. Sigur mi-aş fi dorit să se întâmple aşa ceva, dar ceea ce era important la vremea aceea era că nu vroiam să stric întregul acela care era special. Discurile le-am făcut ţinând cont ba de posibilităţile tehnice, ba de lungimea practică pe care putea să o aibă un disc. Era o mare problemă să te încadrezi în cele cca. 20 de minute ale unei feţe. De acolo începeau problemele. Astea au fost aşadar la început gândurile mele vis-a-vis de reeditări. Primul, legat de o posibilă folklorizare a produselor pe care le-am făcut, pentru că observasem că aşa ceva s-ar chiar putea face… şi mai era şi exemplul dirijorului Sergiu Celibidache care nu a vrut multă vreme să i se imprime pe vreun suport produsele muzicale pe care le dirija fiind, prin definiţie, împotriva conservei. Adică ceva, care ar sta scrijelită pe o placă, fix, i se părea o mortăciune şi nici nu prea putem să îl contrazicem. Această perspectivă s-a mai schimbat puţin pentru că văd foarte multă lume care mă roagă, mă tot zgândăre să editez vechile producţii pe CD. „Mi-ar trebui, să pot să ascult lucrurile acelea, de atunci şi nu mai am cum: pick-up-ul l-am aruncat, magnetofoane nu mai sunt şi nu se mai pot folosi…”. Lumea îmi spune: “Te rog fă ceva să existe ceva şi pe CD”. Rugăminţile acestea şi sinceră dorinţa de a asculta ceva în condiţiile pe care le oferă tehnica de astăzi m-au determinat să zic la un moment dat: ei bine, să o facă cine vrea să o facă, eu nu mai pot să mă ocup, nu mai am inima şi sufletul să fac eu operaţia asta.

Tudor Runcanu: Unul dintre ascultătorii mei fideli din Germania, Doru Stoica, plecat din ţară cu benzi şi arhive care nu se mai găsesc decât la el, mi-a trimis o variantă din ’68 a “Veveriţei subacvatice”, spunând că singurul loc în care această “Veveriţă…” se află e la el…

Mircea Florian: Bun, asta e o veste interesantă! În această vreme, în care pe de-o parte nu se mai poate câştiga mare lucru de urma vânzărilor de discuri, de CD-uri, ar fi o idee să las pe cine vrea şi pe cine e în stare să o facă, să se ocupe. Eu o să-mi rezerv totuşi supervizarea!

Tudor Runcanu: Ştiu că nu aţi acceptat nici restituiri de genul “Pasărea Colibri” chiar dacă publicul de azi l-a descoperit aşa pe Dorin Liviu Zaharia sau pe Nicu Vladimir cu câteva dintre piesele care altfel ar fi rămas necunoscute.

Mircea Florian: E adevărat, numai că eu sunt nemulţumit de versiunile prin care au fost descoperiţi, într-un sfârşit, aceşti doi giganţi ai muzicii folk româneşti. Pe amândoi i-am cunoscut extrem de bine şi ştiu sigur că nu le-ar fi făcut bine să audă formulele acestea. Nu spun că s-au cântat rău piesele, doar că spiritul era cu totul altul. Era mult mai multă frondă, mai puţin entertainment. Şi nu era frondă, era scârba, iar Pasărea Colibri nu a cântat niciodată cu scârbă, nici nu poate să cânte cu scârba fiindcă asta e… nu e în nici un caz o acuză, dar aşa sunt ei şi atunci e foarte greu să cânţi Dorin Liviu Zaharia care cânta fără pauză într-o scârbă definitivă – era răspunsul său la mediul social înconjurător care era cum era şi îl ştim bine. El nici nu a apucat trecerea şi post-revolutia. La fel şi cu Nicu Vladimir. Aşadar pe de-o parte e un lucru bun pentru că s-a auzit de ei, dar pe de-alta parte s-au auzit lucruri care nu neapărat îi reprezintă, sau care nu erau ale lor. Nu ăştia erau ei!