Desi mai sunt chiar citeva luni pina la sfirsitul anului deja stiu ce voi zice daca ma va intreba cineva ce aparitie mi-a atras atentia in 2010. Am ascultat in primul rind nume despre care nu stiam nimic. Nimic pentru ca ori nu facusera nimic pina atunci, ori veneau de pe partea intunecata, neexplorata. Am o lista lunga in acest sens de oameni faini. Dintre ei, azi, il propun pe chitaristul cu nume de avion, Jeremy Messersmith.

Pare o figura retro, pare ca a mostenit ochelarii lui Buddy Holly, e pe un trend vintage ca si prezentare. In plus si muzica lui pare inregistrata alaturi de o gasca din anii 60, e rockul temperat si estival britanic de atunci. E baiatul cuminte, frezat regulamentar, pe care, la o prima vedere fiecare mamica si l-ar dori pentru fata ei.

Are si 3 discuri deja, ultimul e insa, dupa parerea mea o capodopera cu un nume ciudat, “The Reluctand Graveyard”. E povestea cimitirului vesel asa cum o vede un tip din Minnesota. Vesel spun eu, pentru ca dupa titlu cimitirul ala nu are nici un haz. E o incercare de lucrare epica chiar, sau un fel de tablou de onoare cu mortii. E foarte hazos totul si cred ca asta propulseaza muzica aparent retro spre prim planuri.

Eu v-as zice sa cautati discul. De la prima piesa, “Lazy Bones”, veti simti totul ca pe o carte pe care nu o mai poti lasa din mana. Iar daca mai dai si de capitolele “Organ Donor” sau “John the Determinist” vei simti ca aceasta carte trebuie recitita. E de ascultat in masina sau la casti pe strada, si de privit lumea in fata.

Nu e vorba de marea muzica universala in care se regasesc marile spirite, e vorba de ceva absolut misto, iar mistoul nu mai trebuie sa fie universal.

si alta capodopera…misto