M-am tot ferit sa scriu despre muzica romaneasca si asta nu dintr-o pornire ostentativa. Nu vreau sa spun ca aici nu se fac lucruri interesante. Sunt sigur ca la etajele superioare ale blocurilor inalte apar din cind in cind tot felul de lucruri, ca in orasele mici sau la periferii se nasc idei. Insa asa nascute, uneori prematur, ele ramin pe raft, in harduri, in inboxul propriu. Ceea ce iese la iveala e lipsit de interes. Pentru mine.

Traiesc intr-o tara unde e obligatoriu sa te vaieti ca sa te bage cineva in seama. Vaietul inlocuieste sunetul. Suferinta pusa in cel mai banal mod pe aceleasi note care in alta conjunctura au trecut razant cu cerul. In Romania muzica nu mai zboara. E plictisitoare si se usuca banal ca un zat pe cestile de cafea de alaltaieri seara.

In 92 puneam intrigat mina pe un disc cu o coperta ciudata si cu un titlu la fel de bizar. “Va fi Lazare, va fi !” era primul disc lung si unic al formatiei Roata. E un disc pe care l-am pierdut 4-5 ani dupa aceea si pe care l-am regasit cu bucurie in memorie la sfirsitul anului trecut. Roata a fost ochestiune greu de inteles. Sorin
Chifiriuc fusese indexat de la bun inceput. Cintase cu Mircea Florian si ceva din delirul semantic de acolo ii ramasese in singe ca dupa un episod contagios. Vocea i se alterase in timp suficient de tare incit sa trezeasca stafia lui Dorin Liviu Zaharia alocuri pe acest disc. Si tocmai de aceea vinilul devenise pentru mine o provocare.

Versurile sunt libere de orice forma de constringere. Cel care le-a scris nu cred ca a fost niciodata banuit ca fiind poet. Florian Pittis a iesit din lirica usor facila a versurilor pe care le scrisese pentru Mircea Vintila si a devenit taios si plin de margini ascutite pe discul formatiei Roata. E un disc profund crestin prin mesajele sale, insa un crestinism pe care nici un practicant nu l-ar intelege decit dupa ore bune de dezbateri si schite in carbune. Primul frison e insa muzical. Trioul cu Sorin Chifiriuc la chitara si voce, Elena Perianu la clape si voce, si Valentin Badea la bass, sparge toate tiparele in care se facuse muzica la noi pina atunci, si creaza un loc aparte. Pentru mine, ca si ascultator, bucuria si emotiile, chiar si cele tembele, se succedau ametitor.

Am curajul sa spun azi ca acest album, pe care nu il mai poti gasi absolut nicaieri, a fost cel mai interesant din anii 90 de la noi. Devenind probabil si cel mai important disc necunoscut din Romania. Despre Roata s-a scris putin in anii 90, mai apoi nu a mai fost de ce. Pe internet doar arhiva radio 3 mai pastreaza dovada acestei existente si de azi o pagina aici. Singurul cintecel gasit pe tube e chiar piesa de deschidere,
“Rugaciune la Sfirsit De Mileniu”, un cintec precedat de o tulburatoare aparitie a lui Teo Peter recitind citeva ginduri ale lui Constantin Noica. La atitia ani scursi de atunci Roata mi se pare inca o chestiune rotunda.