De ce oare pe Stevie Ray Vaughan nu l-a luat nimeni in serios atunci cind mai era inca printre noi. A fost destul de greu sa iasa la suprafata si in general a trebuit sa faca tot felul de compromisuri ca sa-i fie bine. Acum ma gindesc doar la colaborarea cu David Bowie care mi se pare destul de ne la locul ei. In fine. Stevie Ray a fost veriga care l-a legat mai bine pe Hendrix de epoca moderna. Bluesul nu mai era de mult in prim plan in anii 80 asa ca a trebuit sa apara acest tip. Aparent dur si strong insa in esenta blind si cuminte.

Stevie Ray a fost un tip paradoxal de aceea. Si a fost urcat acolo unde ii era locul abia dupa ce a cazut din cer cu un elicopter. Caci ironia a facut in acea seara ca, amicului sau Clapton sa-i fie frica sa urce in elicopter si sa prefere o masina. Clapton a ramas pe pamint sa isi scrie istoria imbirligata in timp ce pentru Steve Ray, daca destinul ii fusese atit de limpede, nu i-a mai ramas nimic de ales…

Ceea ce e ironic in continuare se leaga de imaginile pastrate cu Steve Ray Vaughan. Exceptind filmarile din concert, clipurile sale sunt atit de slabe incit iti vine sa iei televizorul si sa-l dai de pereti. Am revazut intr-una din serile trecute “Cold Shot” si nu am mai putut sa adorm de nervi. E inacceptabil cum un astfel de muzician a ajuns pe mainile unor tipi care habar nu avea ce inseamna muzica lui. Si care l-au tratat pe Steve Ray ca pe un gen de divertisment. Clipul piesei “Cold Shot” e cea mai simpla demonstratie ca oricit de bun ai fi, cineva bine intentionat dealtfel, te poate duce in cu totul alta directie.

Intre timp au trecut ani. Si dupa caderea din cerururi Stevie Ray a ajuns ceea ce era inca de pe vremea cind umbla pe pamint. Un zeu. Iar bluesul a explodat si s-a raspindit ca o evanghelie. Caci daca bluesul ar avea o biserica el ar fi pictat undeva aproape de bolta. Iar chitara sa s-ar vedea de la mare departare, confundata usor in zilele cu ceata cu o cruce.