Si a inceput cu o ploaie care nu prevestea nimic. Era firesc, doar suntem in octombrie. Dupa care orasul s-a umplut de apa. Mai intii pina la buza trotuarului. Apoi mai sus, scaldind gleznele doamnelor ce se prelingeau pe caldarim. Cainii au disparut primii sub ape. De data asta nu a mai venit nimeni sa i salveze, nici Noe, nici Mihai Constantinescu. Politia a vrut sa ia masuri insa era prea tirziu . Liniile telefonice picasera. De pe acoperisuri pescarii se indesau unii in altii, cu unditele pregatite. Primul vapor a intrat in oras cam dupa ora prinzului…

De ce ne plictiseste ploaia in asa masura incit sa ne inunde gindurile si sa ne potopeasca mintea ? Din punct de vedere statistic suntem 90% ploaie, prea putin rest si maruntis.

Steve Hackett a cintat in anii 70 cu Genesis, in varianta aia de Genesis fara hituri de televizor, cu Peter Gabriel la voce si cu Phill Collins la tobe. Dupa care mai mult solo sau cu Steve Howe la doua grifuri. A cintat si in Romania, anul asta la Garina. Nu am auzit foarte multe comentarii despre aparitia lui. Ideea e ca joaca mai mult un rol in low-profile. Nu se da prea mult peste cap, are ceva din atitudinea lui Robert Fripp. Sta calm cu chitara in brate si cinta.

Albumul sau “Darktown” mi-a placut la nebunie. L-am luat fara sa clipesc inca de cind i-am vazut coperta. “Darktown” e o poveste despre lumea de dincolo, o istorie scrisa sub inspiratia unui cimitir. E grandios, are ceva din anvergura lui “The Wall”, desigur pastrind o oarecare proportie. Piese cu armonii ciudate, interventii ale saxofonului lui Ian McDonald, un album cu largi peisaje sonore. Asa cum nu se intimpla in zilele noastre unde totul e concentrat si livrat imediat. Albumele care spun povesti sunt captivante, sunt mult mai misterioase si te fac sa revi mereu la ele intrigat.

Am cautat spre exemplificare ceva de pe “Darktown” si am gasit o secventa live, chiar cu piesa care da titlul discului, iar surpriza a fost ca alaturi de Steve Hackett sa-i mai descopar pe Paul Gilbert, pe Nuno Betancourt, si mai ales pe John Paul Jones. M-am gindit la albumul asta si pentru ca ploaia imi da uneori un sentiment de o usoara apocalipsa, desi discul nu e despre asa ceva, ci poate despre o lumina a intunericului de dedesupt.