artists

Richard Wright - Breath

Mi-am luat zilele trecute sa ascult “Dark side of the moon”. E unul dintre acele discuri pe care nu ai cum sa le asculti asa in treacat, in timp ce lucrezi la calc sau o frigi pe mess. “Dark side..” trebuie ascultat cu o doza de piosenie. Si in plus trebuie ascultat de la un capat la celalalt, obligatoriu, fara sanse de intoarcere. Chiar si statistica e de partea mea acum. E cel mai bine vindut album Pink Floyd din istorie, asta desi daca ar fi sa il pui pe cite unul sa-ti cinte ce-si aduce imediat aminte din repertoriul trupei britanice, el ti-ar cinta cu siguranta ceva de pe The Wall.  “Dark side of the moon” a fost un manifest muzical. Lucrurile se distilasera suficient dupa aparitiile ce l-au precedat. Lungile pasaje improvizatorice au devenit mai compacte, aerul psihedelic mult mai respirabil. Evolutia atit de rapida dinspre soundul de la Pompeii nu a fost altceva decit un semn de maturitate si de pedigree.

Nu as fi vrut sa scriu azi nimic. Am o lene de citeva saptamini si nu mai scriu nimic in siteul pe care-l pastoresc. Scriu insa pe unde apuc, chestii mult mai putin importante si poate fara profunzime. Dar uite asa se face, ca de o vreme, din cind in cind pagina asta se transforma intr-una cu aspect de necrolog. Nu e bine si nici sanatos asa. Aseara cind am ajuns acasa am aflat ca a murit Richard Wright. Cind am auzit prima data aceasta fraza nu m-am gidit la muzicianul englez. Am vrut sa cred ca e vorba de un actor sau de orice altceva. Dar nu a fost asa.

Richard Wright e tipul la care nu te gindeai neaparat atunci cind vorbeai de Pink Floyd. Erau aia doi din fata atit de mari incit in spatele lor parea ca nu va creste niciodata iarba. Si totusi… Tot soundul ala, toate starile alea in care parul de pe mina devine neascultator i se datoreaza lui intr-o mare masura. Ceea ce a facut diferenta intre aceasta trupa de rock cult si progresiv sa zicem si celelalte detasamente rock au fost clapele. Acolo Pink Floyd au contribuit cel mai mult. Nu au pus accent pe virtuozitate, pentru ca exista deja Emerson, ci mai degraba pe explorare. Asa ca moartea lui Wright de ieri seara e mai degraba moartea unui explorator.

Am primit de ziua mea, cindva in vara un DVD superb, “Remember that night”, un live cu David Gilmour din 2006. M-am bucurat nespus sa vad acolo fetze si oameni pe care nu ma asteptam sa-i vad. Pe David Crosby si Graham Nash, pe care ii indragesc atit de tare de la “Deja vu” incoace, pe David Bowie, dar mai ales pe Richard Wright. Richard Wright si laboratorul sau, cintind vocal impecabil asa cum o facea in urma cu mai bine de 30 de ani pe “Dark side..”

Acum niste ani, dupa intilnirea de la G8, un Roger Waters pocait isi implora fostii colegi sa se reuneasca o vreme macar de dragul albumului “Dark side…” Oamenii erau deja albi in cap, erau inutile fandoselile si orgoliile. N-a fost sa fie… si e clar nu va mai fi sa fie. Istoria s-a scris iar cartea s-a inchis ieri seara odata cu ochii lui Richard Wright.

© 2008 Rockritic.    Muzica 2010