Eram elev la liceu si imi amintesc ca intr-o buna zi, mama a venit acasa si mi-a zis, uite am luat niste bilete la Filarmonica, insa nu e muzica simfonica, e un tip despre care se spune ca face niste chestii foarte ciudate pe pian. Cred ca voua o sa va placa. Asa l-am cunoscut eu pe Harry Tavitian. Eram inca sub Ceausescu. In seara aceea a fost un feeling deosebit in sala. Dincolo de faptul ca dintr-o data se facuse cald de la atita populatie, era o vibratie tainica. Tavitian, costumat intr-un heruvim oriental, cu aripile revarsate peste clape, risipind din vreme in vreme, mingi de ping pong peste corzile pianului, si peste bronz.

La urmatoarea venire a lui la Cluj m-am dus singur deja. S-a intimplat sa fie la Teatrul National. Si alaturi de heruvim si un zeu cu alura de mongol, Corneliu Stroe. Cita maretie si ironie in acelasi timp se puteau revarsa concomitent. Asa am ajuns eu la jazz. Prin pianul lui Tavitian. Poate putin mai brutal. Si s-a mai intimplat, ceva mai tirziu, prin 94, la Casa de Cultura, un festival de jazz. Unde ironia si-a desavirsit menirea ei diafana. Am cintat cu o trupa de blues, Greenfields, in deschidere pentru duet. Iar eu m-am trezit la clape. Dupa scurtul nostru recital, undeva in culise, ne-a intimpinat un urias pletos care ne-a strins mainile zicind… “Ma !, ca in America ati cintat…” Weinberger. Tirziu, in noapte, strabatind descheiat la gat strazile orasului, am ajuns sa apreciez altfel zgomotul ploii pe asfaltul lucios.

Am un mare respect pentru tot ceea ce a facut si face Tavitian. Si toate astea, ca in Proust, le-am resimtit puternic, in plex, dupa ce un coleg mi-a forwardat un mic clip, un scurt fragment dintr-un film nemtesc. Si uite asa se-ntimpla citeodata, vorba lui Florian…