Una din rarele aparitii in Romania ale unui maestru precum John McLaughlin nu trebuie ratata, mi-am spus.
Tipul a cantat la Sala Palatului, plina pana la refuz – motiv de stranie bucurie, cata vreme cu nici o saptamana inainte selectul Kronos Quartet nu strangea nici 300 de oameni la Sala Radio, iar pianistul (ajuns pe culmile popularitatii datorita proiectului cubanez intens exportat Buena Vista Social Club) Roberto Fonseca aduna cu indulgenta 200 de suflete la Palatul Copiilor.
Din cele trei rafinate evenimente muzicale ale ultimelor doua saptamani cel mai popular a fost pentru mine si cel mai plictisitor. Aveam mari asteptari de la intalnirea cu McLaughlin, insa senzationalul chitarist mi-a parut de-un banal si manierism revoltatoare.
Fie mi-am pierdut eu gustul pentru fusion-jazz, fie exercitiul de a digera astfel de muzici s-a stins desavarsit. Aproape doua ore McLauglin a cantat in aceeasi gama, cu acelasi ton de chitara. As fi acceptat un sunet prafuit de cel putin trei decenii, daca nu l-as fi stiut pe maestru activ inclusiv in 2008, cu un album recent lansat pe piata. Iar aceasta noua realizare a sa revenea la obsesiile indiene ale lui McLaughlin, scotand in fata pe fiecare cantec cate un artist din India.
La Bucuresti omul s-a desfasurat insotit de trei instrumentisti ireprosabili, dintre care tobosarul a fost cel care m-a lasat de mai multe ori “cu gura cascata”. Dincolo de calitatea ireprosabila si rar vizibila pe-o scena din tara noastra a trupei lui John McLaughlin, nu s-a intamplat mare lucru. In afara de tehnica n-am simtit nimic venind dinspre scena. Nici o emotie, nici un fior, nici un sentiment.
Indiferent cat de promitatoare muzical erau inceputurile pieselor prezentate, “desfasurarea actiunii” avea acelasi destin: ritm alert si broderii pe coarde electrice cu McLaughlin in prim plan. I-am apreciat demonstratia pret de cateva cantece, dar cand sablonul s-a repetat obsesiv nu-mi venea decat sa ies din sala. Toate constructiile au dus intr-un singur punct, de admirat… pana la un punct.
Cand in afara de virtuozitate nu mai e nimic, prefer sa ma pierd intr-o bomba afumata doua ceasuri cu o trupa de debutanti a caror indemanare pe instrumente e mult intrecuta de pofta nebuna de-a canta, iar energia lor de adolescenti necopti poate tine loc ezitarilor si sunetului prost.
O spun cu regret, dar intalnirea cu John McLaughlin este primul meu rendez-vouz live cu un artist din vechea generatie care m-a iritat profund. Iar senzatia e cu atat mai stranie cu cat 4000 de oameni au aplaudat si-au fluierat admirativ un show rece si fara sens.
La Sala Palatului se intampla de multe ori sa te surprinzi inainte de concert cu freamatul vocilor acompaniind un fior nerabdator si artistic iar peste nu mai mult de doua ore sa cauti o carciuma unde sa mai colorezi seara. Sunetul prost inseamna echipament ieftin, volum nefiresc de mic pentru un concert, acustica nefericita a plusurilor ce mai are inca impregnata forma popourilor din cc ai pcr, vizualul maroniu de hotel comunist, lampadare gretoase ce au acompaniat cocul Leanei intr-o constelatie a inutilului, lumina palida ca buricul lui Verdet etc sunt cele mai nefericite ingrediente ale unui concert. Tu ai junghiuri estetice, cel de pe scena poate cade intr-un film lenes optzecist si joaca un rol secundar. John mi s-a parut fara vlaga dar senzational iar concertul prea scurt. Dar repet, nimic nu l-a ajutat in seara spectacolului… A fost el, asa cum a fost din 69 incoace, adica nu un monstru sacru sau mai stiu eu ce. La Green Hours, carciuma de dupa, l-am regasit in 3 concerte inspirat proiectate langa alte 6 halbe.