music

David Gilmour - Shine on Your Crazy Diamonds

Unul dintre lucrurile la care revin cu bucurie este concertul lui David Gilmour de la Royal Albert Hall, un show organizat, daca bine am inteles de Robert Wyatt. David Gilmour, un tip care s-a transformat din foto-modelul de succes din anii 60 intr-un rock-icon pictat pe bolta imediat linga ceilalti deveniti intre timp ingeri. Gilmour e genul de tip linistit. Nu va sparge nicioadata chitara de scena, nu va alerga inutil pe griful chitarii preferind sa intinda mai degraba aceeasi nota inspre inaltimi incredibile. Nu am auzit nici un chitarist cintind asa iar atunci cind o face il recunosc imediat. Mi-e greu insa sa-mi inchipui ca as mai putea auzi chestiuni inedite. Le stiu pe toate pe derost. Si Floyd si albumele solo. E un loc de tihna si verdeata Gilmour asta pentru mine.

Totusi liveul de la Royal Albert Hall are un sharm aparte. Mai ales inceputul lui, cind chitaristul iese in fata singur cu chitara sa. Putin neras, cu un T-shirt ieftin ce-i ascunde burtica dar atit de calm. Ceea ce-l defineste pe Gilmour cel mai bine e calmul. Nu face miscari inutile si nu se ascunde in spatele pletelor carunte aruncind, mai degraba, uneori cite un zimbet.

Ma uit mai des la acest concert decit la altele asta si pentru ca ma induioseaza aparitia lui Robert Wyatt. Un rocker celebru in anii 70 dar care tintuit in scaunul cu rotile nu a mai retinut atentia nimanui vreodata. Sau aparitia histrionica a lui Michael Kamen la pian; Kamen unul dintre cei mai importanti compozitori si producatori ai secolului 20, care la putin timp dupa acest concert disparea ascuns in spatele unui infarct.

Mi-e greu sa aleg acum spre exemplificare una dintre inregistrarile din acest minunat concert. Am sa aleg “Shine on…”, capodopera ce deschide albumul “Wish you were here”, asta si pentru ca nu-mi inchipuiam ca intregul aranjament de-a dreptul simfonic al originalului poate fi reprodus perfect de o singura chitara. Ce feeling si ce rost ar mai avea acum sa sper cu naivitate, ca si Waters, ca o reunire Pink Floyd ar mai avea vreun sens.

© 2008 Rockritic.    Muzica 2010