Sunt atitea lucruri despre care nu e nevoie sa spui absolut nimic. Si uneori simti si o acuta lipsa de cuvinte. E ca si cum, daca ai face analize, ti-ar iesi o carenta de cuvinte. Asta mi se intimpla atunci cind ar trebui sa vorbesc despre Bill Frisell.

Imi amintesc ca la un moment dat am fost tentat sa spun ca e cel mai bun chitarist pe care l-am ascultat in viata mea. Nu e bine sa merg pe panta asta mi-am zis, tocmai pentru ca acest tip e dincolo de orice structura bine definita din capul nostru. Marsaluieste de atitia ani intr-un stil inconfundabil si pare imposibil de imitat. Cind esti greu de imitat esti cu adevarat un muzician mare. Iar soundul lui Bill Frisell e atit de de al sau incit am tresarit cind l-am descoperit deghizat printre instrumentele lui Paul Simon sau Joe Henry, pe ultimele lor discuri.

Era intr-un april mi-aduc aminte cind am pus mina pe un disc cu o coperta deosebita si un titlu foarte induiosator. Era primul disc Bill Frisell care imi cadea in mana. “Good dog, Happy man”. Stiu ca mi-a placut dar l-am lasat sa se aseze in auditii curate si solitare, din timp in timp, asa cum se aseaza zapada definitiv pe crestele cele mai inalte. Ce disc minunat. A imblinzit imediat fiara, potaia, javra din mine.

Mai apoi am fost absolut electrizat de “The Intercontinentals”, o trecere si o petrecere printre teme si sounduri americane, de la amerindieni si pina la cowboy. Dupa care a urma avalansa. Am pus mina pe tot ce am putut. Fiecare disc merita atins.

Bill Frisell e una dintre cele mai frumoase stari de spirit pe care le-am avut vreodata. Uneori, repet, imi vine sa zic ca este cea mai frumoasa si imediat mi se face frica de acest gind. Acordati-va 7 minute pentru a va ridica din aceasta lume si primiti Poemul pentru Eva, o piesa de pe discul, cu cainele cuminte si omul fericit.