Unul dintre ultimele discuri care mi-au creat o oarecare controversa, chiar inainte de a-l fi ascultat, este “Take Cover” al celor de la Queensryche. A aparut de curind. Imi amintesc chiar ca am avut privilegiul de a-l putea asculta chiar in ziua lansarii. Si ma simteam euforic, pe scaunul de autobuz, alergind spre centru, seara, cu castile in urechi. Si primul meu impuls a fost sa impartasesc repede chestia asta. Asa intre 2 statii. Sa ii mai zic asta cuiva. Si am stat si m-am gindit mult pina cind am gasit cui sa-i scriu un sms de urgenta. Asta pentru ca tot mai putini din cei care stiu ce a insemnat Queensryche ar mai fi inteles cu adevarat ceva.

I-am descoprit cindva inainte de a termina liceul, pe la inceputul anilor ’90, cind trupa isi scrisese deja capodoperele. As putea chiar zice acum, privind retrospectiv, ca prima mea betie “crunta” am tras-o ascultind la un chef cu colegii “Operation Mindcrime”. Un disc de o forta devastatoare, e dupa parerea mea poate tot ce a reusit sa scoata mai bun heavy-metalul clasic la iveala. O opera epica, naiva din multe puncte de vedere, insa absolut beton din punct de vedere muzical.

Si a mai fost “Empire”, asa ca reper obligatoriu.

Dupa care lucrurile devenisera imposibil de reinventat. Am fost euforic de fiecare data cind a mai aparut un disc Queensryche. Si le-am trecut cu vederea toate dezechilibrele. Si am stat in asteptare anii lungi in care se asternuse tacerea.

“Take Cover”, din 2007, e genul de disc pe care nu ai indrazni sa-l scoti decit daca ai fi sigur ca e amuzant si pentru ceilalti. E vorba de reinterpretari ale cintecelor preferate ale membrilor trupei. Aici zic e frumusetea lui. In nici un alt context nu s-ar fi putut asterne un playlist care sa includa coveruri dupa Pink Floyd, Peter Gabriel, Police sau Jesus Christ Superstar. Sau cine se mai gindeste astazi la discul “Heaven and Hell” al celor de la Black Sabbath din anii 80, unul dintre putinele cu Dio solist vocal.

Ma amuzam ascultind albumul in autobuzul inghetat si cred, daca nu ar fi ajuns la capat de linie definitiv, as mai fi facut vreo tura doua prin oras reluind totul de la bun inceput. Cine mai intelege oare ce vor acesti domni astazi ?

Queensryche e partea aia misto din viata in care urlam ca un descreierat la refren “I don’t belive in love” fara sa cred o iota.