music

Robert Plant - Pictures at Eleven

Cindva in tumultul adolescentei mele, dupa ce epuizasem tot ceea ce insemna Led Zeppelin mi-am zis ca oricum povestea a mers mai departe si trebuie sa fie ceva si dupa. Asa ca, am ajuns sa pun mana pe 2 casete, albastre, cu primele doua discuri solo ale lui Robert Plant, “The principle of the moment” si ” Pictures of eleven”. Ma asteptam sa nu imi puna nici o problema. Doar trebuie sa fie rock mi-am zis. Si evident ma asteptam sa aud ceva ce sa auduca cu Zeppelinul. Ei bine… surpriza a fost mare.

Primele doua discuri ale lui Plant sint dupa parerea mea si cele mai interesante ale sale. Si asta pentru ca soundul e de-a dreptul ciudat. Arareori am mai trait acea senzatia pe care o aveam ascultind benzile. Toate regulile mele, pe care le trasasem atent, dupa auditii masive de Zeppelin si Purple se scurgeau pe apa sambetei. In primul rind nu auzeam nici un sunet de distortion. Si atunci ce rock e asta frate ? ! La prima auditie am ris vazind cu ce chitarist a ajuns sa cinte Plant. Mi s-a parut anemic, cu o chitara aparent inexpresiva, fara prea multe efecte pe ea. In plus din spate coborau tot felul de sunete de clape indeajuns de rudimentare credeam pentru ca totul sa se duca dracului.

Si daca tot vorbim de drac el si-a bagat repede coada pentru ca dupa 2-3 auditii am devenit dependent de soundul ala. Pe care il desconsiderasem total si de care deveneam iata din ce in ce mai dependent. A inceput sa-mi placa la nebunie. In plus compozitiile lui Plant nu semanau cu ceea ce mai auzisem de la el. Erau genul de cintece pe care nu le-ai fi putut cinta cu o chitara rece sa zicem dar care ti se aseaza in cap undeva in zona balconului, la vedere. Ascultind mereu mai aparea ceva nou, ca la un chef unde din cind in cind mai suna cineva la usa desi esti sigur ca a venit deja toata lumea. Am crezut ca nu se vor mai termina senzatiile pe care le aveam la fiecare reascultare. Graba mea initiala fusese inselatoare, ca o coada de peste. Alunecase in undeva mult mai adinc.

Albumele astea imi plac si azi, pentru ca nu au absolut nici o minciuna in ele. Mixajul e onest, fara efecte si shpiluri, asa cum astazi nu se mai inregistreaza. M-am gindit la un moment dat cum ar fi fost trase aceleasi cintece in secolele noastre. Neinteresant. Muzica rock e in 2008 o pasta atit de bine framintata acum incit amesteca si emotia si intentia pina la topire. Se masterizeaza aluatul atit de tare incit nu se poate sa nu observi ca painea e plina de E-uri si gauri. Tocmai de aceea va invit sa cautati cele 2 discuri. Descoperiti cita lipsa de prejudecata fata de tot ceea ce stim astazi despre muzica e acolo.

Au urmat si alte discuri faine ale lui Plant. Le stiu pe derost pe toate. A aparut “Raising Sand” anul trecut, cu Alison Krauss. Merita cautat tot. Robert Plant nu a fost niciodata un simplu vocalist. E o esenta atit de tare incit, cred, are mai multe clone decit Elvis in muzica rock. Si asta e ceva.

© 2008 Rockritic.    Muzica 2010