Probabil ca asta va fi ultima postare din anul asta. Ar trebui sa trag concluziile, sa fac bilantul, sa fac bradu, sa fiu cuminte inca citeva zile… Nu. E doar o noua descoperire sa-i zicem. Lucrurile nu trebuie sa ramina asa. Nespuse.

Am vrut sa scriu la vremea respectiva si despre Brett Anderson, omul care a deschis showul celor de la Muse. Si in general nu s-a prea zis nimic de el nici atunci. Jumatatea mai mare a publicului inca nu intrase pe stadion cind si-a inceput el recitalul. Cealalata (jumatate) era la coada la bere. Sunetistii, nici ei, nu i-au data nici o sansa. Volumele s-au ridicat doar pina la nivelul decentei. Nu i-a fost usor gagiului sa cinte asa. Dar asta e viata… si in plus dupa el a venit prapadul, asa cum ziceam si ceva mai jos.

Brett Anderson a fost fara indoiala un icon al anilor 90. Vocalist al trupei Suede, promovat intens de MTVul de atunci, un tip aflat atunci pe aceeasi pozitie cu Cobain sau Eddie Vedder. Binenteles ca s-a ales cu bronzul, dar nu asta conteaza, era acolo. Dupa care s-a lasat tacerea. Suede s-au spart pentru ca le trecuse valul, muzica s-a schimbat radical, au aparut tot mai mult gadgeturile si ritmurile artificiale. Chitarile s-au machiat.

In 2007 omul asta a facut 40 de ani. E o virsta naspa probabil. Si si-a facut cadou un album solo, omonim. Daca as fi facut un sondaj printre cei care si-l mai aminteau sint sigur ca nimeni nu ar fi putut nimeri exact la ce s-a gindit. Discul e foarte fain. Piesele sunt triste. Rau de tot. Si pentru ca asta nu era indeajuns orchestratiile sunt sustinute aproape permanet de un sound simfonic. Viori, violencel, viola. Corzi acustice. iar efectul eu l-am simtit in stomac.

Adevarul ca Brett Anderson era unul dintre tipii care ma calcau pe nervi in anii 90. Se misca ca perdea, avea ceva si ostentativ si agresiv in acelasi timp. In plus, se inconjurase si cu aura ambiguitatii sexuale, aura cu care facuse cariera inaintea lui si David Bowie. In fine era genul de tip la care i-as fi tras vreo 2-3 in freza.A venit insa in 2007 la Bucuresti. Intr-un context in care era foarte vulnerabil. Cu soundul actual complet diferit fata de ceea ce fac Muse, a deschis showul cu o decenta de lord britanic. A facut si valuri pe final cu piesele cunoscute din anii 90, insa mie mi s-a parut obligatoriu sa las timpul sa mai treaca putin si sa ii ascult in liniste albumul din 2007.

E genul de disc care nu te va dezamagi daca te-au dezamagit toate si toti un an intreg. Cauta Brett Anderson 2007 si vezi cum ai fost in ultima vreme.