Parca de fiecare data cind vine toamna simt ca trebuie sa ascult Smashing Pumpkins. E un gest reflex pe care il am de pe vremea in care descopeream “Siamese Dream”. Mie mi s-a parut ceva necurat la mijloc de la bun inceput.

In primul rind nu am inteles ce cauta o tipa asa de faina ca D’Arcy Wretzky intr-o ingramadeala sonora atit de zgomotoasa, alaturi de ceilalti derbedei. Nu i se intindea oare exasperant de mult machiajul? si fondul ala de ten nu-i sarea oare in toate partile?

Trecind peste asta mai era chitaristul ala asiatic James Iha, desprins clar si el din alt film. Parea ca nu are nici o treaba cu ce se intimpla in jurul lui iar realitatea ii era perfect straina. Ideea e ca acesti oameni nu ar fi fost nimic daca nu exista Billy Corgan, unul dintre putinele genii pe care le recunosc.

Prima data l-am vazut prin anii 90 cintind intr-un clip in care conducea o masina de inghetata. Un clip banal pentru ceea ce putea fi doar o alta trupa rock din anii ’90. Dar au aparut mai apoi discurile grele… “Siamese”, “Melon Colie” si “Adore” pline de tot ceea ce nu exista din fericire in celalte trupe pe care le promovau emisiunile de rock alternativ.

Billy Corgan are o mutra de copil rasfatat, de copil caruia parintii i-au cumparat masina si casa cu piscina, pare hranit numai cu fructe si legume proaspete. Are tenul intins si un zimbet calm ca dupa un somn lung. Si in spatele acestei carcase se ascunde muzicanul. Omul care a facut din tristete si depresie un mod de a scrie muzica.

“Adore” are atitea piese care cer Prozac incit mereu mi-a fost greu sa ascult discul ala si sa mai fac si altceva. Am stat si am zacut si am ascultat. Si parca mai tot timpul era toamna. Asta nu stiu cum se face. Chiar si atunci cind ningea parca tot toamna era. Fata de Corgan si de muzica lui sint insa dator cu multe gesturi de reabilitare.

Am lucrat 10 ani intr-un post de radio unde puteam sa arunc in eter absolut tot ce-mi trecea prin minte sau mina. Am facut-o arareori cu Smashing Pumpkins pentru ca mi se parea mereu ca ascultatorii sint nepregatiti pentru asa ceva. Acum imi dau seama ca am gresit. Am aruncat in aer o gramada de lucruri folositoare si poate si o gramada de lucruri nefolositoare. Ideea e ca pina la urma nu a mai ramas nimic din el, din radio. Iar gesturile de curaj sint singurele care conteaza de fapt.

Dupa 7 ani Smashing Pumpkins au scos un nou disc, ” Zeitgeist”, lucrurile s-au schimbat putin. Oamenii au deja peste 40 de ani iar fiecare gest devine mult mei vulnerabil. Ascult discul de citeva ore si primul lucru pe care mi-a venit sa-l fac a fost
sa scriu textul asta. Si sa va propun spre verificare piesa “That’s the way my love is”, primul video al albumului. Si asa, in treacat, vreau sa promit ca din respect pentru Billy Corgan la un moment dat o sa ma rad si eu in cap.

That’s the way my love is
That’s the way I care You should call on me baby
‘Cause I’m always there for you
That’s the way my love is
That’s the way I care
You should call on me baby
‘Cause I’m always there for you
Yeah, I’m always there for you
That’s The Way (My Love Is)

http://www.youtube.com/watch?v=Up4uIKv3Nfk