Am ascultat tot week-endul Nick Drake. Si am avut o stare care imi amintea de duminicile cu soare de acum ceva vreme. Muzica lui vine dintr-o perioada a universului cind eu nici macar nu eram pe lume… Nick Drake a murit cind eu aveam un an, asa ca nimeni nu mi-a facut cunostinta cu el. Nimeni nu mi-a zis o vorba.

Si in general nimeni nu vorbeste cu voce tare despre omul asta care, chiar daca nu a revolutionat nimic, a editat trei discuri absolut senzationale la incepututl anilor 70. Aparut exact in momentul in care explodasera Bob Dylan, Van Morrison sau Donovan, Nick Drake a fost omul care nu si-a propus sa stea pe vreo scena. Venea dintr-o familie unde toata lumea cinta, mama lui fiind o pianista si o compozitoare remarcabila.

Am ascultat asadar in rotatie Bryter Layter si Pink Moon. Doua discuri total diferite. Primul inregistrat si produs de citiva dintre membri formatiei Fairport Convention, e aproape barock pentru rockul de la incepututl anilor 70. Suna emotionant, orchestra de coarde, vagi aluzii de bossanova, acorduri de jazz si o voce imposibil de clatinat a lui Nick Drake.

Ceea ce m-a frapat imediat a fost faptul ca omul asta avea doar douazeci de ani iar totul suna de parca ar fi fost cristalizarea unor emotii ani de zile macinate. Mi-e imposibil acum sa inteleg sansa pe care au avut-o astfel de oameni. Cam in aceeasi perioada, si tot in Anglia, exploda la aceeasi virsta Steve Winwood alaturi de formatia Traffic.

Pink Moon, al doilea disc, e complet diferit. Doar Nick Drake si chitara. Acum e momentul in care m-au napadit fiorurile si senzatiile. E o provocare pentru orice chitarist sa incerce acustic piesele lui Drake. Asta am facut si eu imediat… deja la a patra piesa, Which will, eram cu chitara in brate. Amuzant si deloc usor, pentru ca omul asta ba cinta acordat in re, ba in do, nu o ia pe calea dreapta… si in plus, frazeaza demential. Am reusit performata sa ascult Which Will de zece ori la rind doar pentru a asculta cum frazeaza sfirsitul strofei a doua.

Poate chestiile astea par nimicuri insa asa mi-am umplut eu doua zile avind acelasi sentiment pe care l-as fi trait daca rascoleam o lada plina de vechituri scoase la soare. M-a induiosat Nick Drake asta e clar. E imposibil sa nu te cutremure Poor Boy de pe discul Bryter Layter… si in general destinul unui om care moare de prea multa tristete la 26 de ani.

Nick : http://www.youtube.com/watch?v=Y2jxjv0HkwM