Am o mama foarte haioasa. E plecata de mai multa vreme in America si asta e un prilej foarte bun pentru mine sa-i cer sa-mi cumpere tot felul de discuri. In general chestii pe care nu le gasesc nici macar cu eforturi aici. Recunosc ca-mi vine mereu sa mai cer citeceva asta si pentru ca e un privilegiu sa auzi tu primul lucruri la care altii nici nu vor ajunge.
Unul dintre trofeele la care tin cel mai tare se numeste Adrian Legg. Pentru mine discurile sale sint adevarate obiecte de cult. Le pazesc cu strasnicie si nu le-as imprumuta usor nimaniu. De faine ce-s abia ma indur sa le si ascult pentru ca frecind un disc mai multa vreme il demitizez, eu asa am senzatia.
Adrian Legg e un chitarist britanic, un instrumentist desavirsit. El insusi nu stie ce fel de muzica face. Eu nici atit. Stiu ca acum zece ani ascultam fascinat “Guitar for Mortals”, primul sau album produs de o casa mai importanta de discuri. Are propriile sale acordaje sau mai bine spus dezacordaje, e un arhitect de chitari. Pentru ca un instrumentist foarte bun trebuie sa aiba inspiratia , la un moment dat, de a-si construi propriile instrumente.
E primul chitarist pe care l-am vazut cintind si din cheile chitarii. Absolut uluitor. In Romania jumatate dintre chitaristii acustici nu stiu sa-si acordeze chitara niciodata iar omul asta isi misca cheile tragind corzile in sus sau in jos in …timp real, ca sa zic asa.
Joe Satriani a spus despre Legg, vara trecuta, ca e singurul chitarist care il face sa plinga si l-a luat alaturi de el prin turneele europene. Insa muzica celor doi e atit de diferita, are o atit de acuta diferenta de potential incit fanii rockeri l-au fluierat si l-au grabit mai de fiecare data pe Adrian Legg. Am vazut citeva secvente jenante dintr-un concert italian. Si atunci mi-am zis ca lucrurile cu adevarat bune nu sint pentru gloata, nu trebuie sa risipesti diamantele in multime.
Maica-mea mi-a trimis acum o luna ultimul disc al lui Adrian Legg “Inheritance”. E adevarat aparut in 2004, dar pentru mine cel mai recent. Ma bucur ascultindu-l si nu i-as arata multimii nici macar coperta… imi place sa ma bucur singur. Chiar si mirosul vopselei de tipar e special. Mirosurile sint droguri, la fel si muzica lor. Eu cred ca am avut de-a lungul timpului cu Adrian Legg o adevarata experienta mistica, un delir ORL in orele mele de singuratate.
Altfel totul e bine. Maica-mea e bine. Inoata in ape mult mai calde, alearga chiar… nici nu stie ce o asteapta. Urmeaza sa ma bombardeze si cu alte discuri.
Adrian e el :
