E pentru prima data de cind scriu si cind sint ferm convins ca oricit de inspirat as fi voi lasa ceva pe dinafara. Asta si pentru ca scriu textele dintr-o rasuflare si poate ar fi mult mai sanatos sa zabovesc, acum, mai mult asupra ultimului disc al britanicilor de la Supergrass, “Road to Rouen”. Marele noroc al acestui album a fost ca l-am auzit inainte de a afla cine il cinta. Pe Supergrass ii stiam din anii 90 drept niste tipi amuzanti, care storc in exces sunetul pianului in contexte de rock alternativ. Si au avut atunci suficiente piese pe care le-am fredonat sau pe care le-am rulat la radio, dar nimic atit de serios incit sa le caut un disc intreg.

“Road to Rouen” l-am auzit la job, stind la birou, venind de undeva din fundul salii de la un coleg care ruleaza tot felul de muzici, uneori cu aspect de bilci. Dupa a treia piesa m-am ridicat revoltat de pe scaun si m-am dus sa fac dreptate. Oare ce e chestia asta care suna al naibi de bine si de care eu nu stiam nimic. Iarasi eu atotstiutorul…

In tot ceea ce au facut pina acum Supergrass s-au aratat profund atasati de valorile muzicale britanice. Aici influenta Beatles a fost mult mai putenica decit ciuma din evul mediu. Beatles e peste tot, chiar si in jocul lui Beckham, chiar si in felul in care cade ploaia, e scris in codul lor genetic .

“Road to Rouen” e de o frumusete molipsitoare.Are tot ceea ce ii trebuie unui disc mare de tot. In primul rind, nu are un hit, ci piese care curg firesc una dintr-alta. Pe linga trioul de baza e o orchestra simfonica, discreta, atit cit sa-i dea intregii lucrari o dimensiune monumentala. Si aici nu ma refer la ceva grandios, mai degraba la ceva foarte profund.

M-am abandonat auditiei, e un lucru pe care il reusesc rar, si numai atunci cind sint sigur ca merita, si am avut aceeasi senzatie de bine pe care o aveam cu multi ani in urma atunci cind descopeream “Argus” al celor de la Wishbone Ash. O stare identica. Sint pasaje intregi pe care daca cineva m-ar fi rugat sa le identific as fi spus Wishbone Ash fara sa ezit. Si nu pentru ca ar semana muzical ceva, e acelasi efect epidermic. Soundul e captivant, atit de echilibrat, lasind loc pentru fiecare instrument sau nuanta.

Si mi-am mai amintit si de John Lennon, nu cel din Beatles, cel de dupa. Ultima piesa a discului fiind tributul dat cezarului.

“Road to Rouen” e un disc lipsit de orice tentativa de repetitivitate, nimic nu e monoton. Asta e un lucru ce-mi parea de-a dreptul imposibil astazi. Te poate predispune la auditii nocturne, e instrospectiv, e vesel, e tot ce vrei. Tocmai de aceea as face oricind drumul spre Rouen sa vad cu adevarat daca simt acelasi lucru. Si ca sa folosesc un termen din revistele serioase, acest disc e obligatoriu.