discovery

T-Bone Burnett - The true false identity

Am stat intr-o seara sa vad showul lui Jay Leno. Asta si pentru ca emisiunea imi smulge doua trei zimbete , dar si pentru ca, la sfirsit, apare cite o trupa live, care aproape de fiecare data suna bestial.

Asa nu va suna niciodata in Romania nimic live intr-o emisiune de televiziune. Dar asta e alta problema.

Si stind asa lungit pe jumatate din camera, pe parchetul rece, asteptam finalul. Si apare o gasca interesanta cu un tip la voce si chitara, lung si desirat, cu o fata care imi aminteste de fizionomia irish…T-Bone Burnett.

What a fuck !? Who are you dude ? Si, surpriza, alaturi de el John Mayer intervine cu solouri… Credeam si atunci, asa cum cred si acum, ca le stiu pe toate. Ei bine nu. Pe tipul asta nu-l stiam…

Asa pe scurt aflu mai apoi ca e mai degraba producator decit solist, aflu ca are citeva premii Grammy pentru productiile sale. Si ca o ironie, unul dintre discurile produse de el cu Grammy cu tot, mergea in rotatie la greu de o luna la mine in masina. Prestatia de la Jay Leno m-a ravasit, sau mai bine zis m-a luat pe nepregatite. gasca a cintat “Palestine, Texas”, un blues de pe un album ce tocmai aparuse.
Am dat navala. Am gasit 2 dintre discurile sale, “Criminal under my own hat” (1992) si “The true false identity”(2006) .

Amindoua sint de o bucurie greu de descris. Au parfum de blues in tinuta de folk. T-Bone Burnett se imparte in doua. E super ritmic pe piesele “rocky” si deosebit de liric si intim in cele acustice. Cu texte despre firea omului supus fricii, starii de prada, adinc sub talpa politicului sau parasit undeva pe un peron in spate. E un lirism de sorginte Dylan, atit de dens cum numai pe “Time out of mind” mai intilnisem.

Am simtit ca-mi place T-Bone Burnett din prima clipa. Am simtit ca eram de partea lui neconditionat.

Pentru cei care iubesc orchestratiile acustice pline de sunete si zgomote discurile astea sunt exact ceea ce cauta. Sectii ritmice colorate, bass pe contrabass, chitari acustice clare si distincte iar pe partile de blues, slide sau overdrive cit incape. Vocea lui T-Bone e intertesanta, e genul pe care ai vrea sa-l asculti intr-un pub plin de fum. Are usoare inflexiuni desuete, mici falseturi ici colo, usor melodramatica dar exact acolo unde toate aceste mici imperfectiuni, intinindu-se, se purifica si se revarsa.

T-Bone Burnett nu are fata de vedeta, nu rupe giturile si mainile in concert, dar pe cuvint are o tihna si un balans pe care merita sa-l guste cei ce vor si mai pot sa se dedea la delicii. Uneori imi vine asa sa fac comparatii cu lucrurile si ingredientele pe care le gasim intr-o bucatarie adevarata si rustica. Descoperirea lui T-Bone Burnett a avut asupra mea aceeasi savoare pe care au avut-o rosiile uscate si conservate pe care mi le-a recomandat fratele meu intr-o seara cu experiente gastronomice si delir gastric.

© 2007 Rockritic.    Muzica 2010