Cit de frumoase sint lucrurile simple. Si cit de greu e sa ajungi cumva la ele. Am primit spre ascultare la un moment dat noul album a lui Paul Simon. Ce putea sa-mi mai spuna mie
astazi acest batrinel jovial ?

Imi amintesc cum in copilarie pe unul dintre discurile Electrecord exista spre exemplu o varianta autohtona la piesa “50 way to leave your lover”, in interpretarea lui Gil
Dobrica, o piesa care imi placea chiar si asa la nebunie. In general muzica lui am asimilat-o din zbor, fara sa ma aplec neaparat asupra ei cu mare atentie. Cind am devenit adolescent ascultam Lemmonheads si varianta indie la “Ms.Robinson”. Imi amintesc vag si de “Graceland” si de “Rhythm of the Saints”. Dupa care …pauza. Pina acum citeva saptamani.

In 2006 Paul Simon scoate “Surprize”, facuse omul 65 de ani si si-a zis sa marcheze cumva hotarul asta. Am incercat sa ascult fara prea mare atentie si nu am putut. E un disc care
te inspira. E un Paul Simon asa cum nu mi-am putut imagina.

Desigur se poate cinta si numai cu o singura chitara, ca si toate cintecele sale, insa soundul e absolut fantastic. Acum daca ar fi sa privesc retrospectiv as putea spune ca din
punct de vedere muzica “Surprize” e cea mai mare surpriza a anului trecut.

Ce dracu s-o fi intimplat aici ? Ce imi place atit de mult ? Eu si excesele… in fine, eu si starile de exaltare…

Adevarul e ca ascult in casti la maxim albumul de parca as asculta Queensryche sau Zeppelin.

Totul e pus la locul lui de Brian Eno, un tip care a aranjat apele atitor discuri mari. Ei bine e super sa ai un astfel de vrajitor aproape. Ritmuri combinate, naturale, acustice, suprapuse peste cele tehnologice, chitari foarte multe, pe unele nu le auzi decit la a zecea ascultare, mixaj desavirsit.

Si daca Simon vine din fermentul anilor 60 si 70 substanta textelor sale e acum distilata la maxim. “If the answer is infinite light, why do we sleep in the dark ?” Fiecare piesa e sus, nu exista caderi, si asta te tine pina la capat treaz.

“Surprize” apare cam in aceeasi periada in care si Dylan sau McCartney au iesit pe piata. Zic ca le-a luat fata. “Who’s gona love you when your looks are gone ?”

Surpriza merita ascultata ! Batrinelul are 65 e adevarat, dar ii are alaturi pe Eno, pe Bill Frisell la chitari, pe Herbie Hancock, “still crazy after all these years”… ca sazic asa.